La mai mult de un secol de cinema, realizatorul canadian (acum trăieşte la Londra) propune o călătorie prin arhiva şi istoria filmului. O privire din interior. O privire amuzată şi amuzantă în acelaşi timp. Filmul se priveşte în oglinda timpului şi constată că s-au adunat munţi de peliculă ce au înfluenţat şi format generaţii de reliefuri spirituale. Cu bune, cu rele, cu popcorn şi acadele. Sute, mii de secvenţe din filme clasice sunt resuscitate la viaţa ecranului spre satisfacţia fanilor loviţi de boala vizionărilor excesive.
Dar nu numai aceste secvenţe mirobolante compun filmul-puzzle al lui Paul Anton Smith. Ca să dea coerenţă rupturilor din pelicule celebre, realizatorul intră pe făgaşul simtomatologiei spectatorului. Nu interesează numai ce vede el pe ecran, ci şi ce face spectatorul în sala de cinema în timpul proiecţiei. Avem fluxuri de intrări în sală, comportamente în clar-obscurul sălii (săli-palate, săli rău-famate) şi ieşiri din sală. Mişcare pe ecran şi fojgăieli în sală, doar vorbim despre impulsul mişcării, desprinderea din rigiditatea picturală. Aşadar impulsionare şi feed-back sub semnul grecescului kinema. Montajul de asemenea structură instalează o nouă experienţă cinematografică, o nouă sinteză, minimalistă, documentaristă, de parcă cinema-ul în sine n-ar fi suficient ca artă de sinteză vizuală şi nu numai.
Marcello Mastroianni în chip de vânzător de bilete, John Travolta în cabina de proiecţie, Mia Farrow în sală în rolul Ceciliei din The Purple Rose of Cairo / Trandafirul roşu din Cairo. Din păcate, relaţia personajului cu eroul de pe ecran nu este nici măcar sugerată, deşi ar fi fost superior motivată în direcţia propusă de realizator. Viteza slalomului printre pelicule e prea mare şi se pare că miza pe amuzament e mai importantă. Se trece în fugă peste scene celebre. Nu, scena din Basic Instinct cu Sharon Stone nu apare. Mulţumesc, Doamne! În schimb apar alte scene deocheate cu femei care neputând să-şi etaleze talentul şi-au etalat corpul dezgolit. Desigur, mă aşteptam să-l văd pe copilul vrăjit de ecran din Cinema Paradiso. Dar destul cu falia cârcotelilor!
Abundenţa de figuri familiare e copleşitoare. Sunt rudele tale, sunt prietenii dragi din vecini cu care ai crescut împărtăşindu-le intimităţi, speranţe şi regrete. Unora le-ai uitat numele, titlul filmelor în care au evoluat... Ce-ai zice de o şuetă cu Paul Newman, Marlon Brando, Clark Gable? Sau cu apetisantele Brigitte Bardot, Goldie Hawn sau Ingrid Bergman? Secvenţele din Casablanca sunt prea lungi, dar nu contează, celebritatea dictează! Starurile sunt alături de tine, cot la cot cu epoca de aur a Hollywood-ului, cu neorealismul italian sau vechiul (deja) "nou val" francez! Sunt personaje de film care merg la film cu tine, mănâncă invadatorul popcorn, fumează (pe atunci se fuma în sălile de cinema?) câtă libertate şi lipsă de vigilenţă!
Fără niciun buget, Paul Anton Smith a realizat un film, care, spune el, "arată ca un milon de dolari". Găuriţi? întreb eu.