Donbass. Regiune din estul Ucrainei care este din 2014 scena unui război civil. Forţele separatiste controlează zona cu arma în mînă şi consideră "fascist" orice potenţial duşman. Viaţa oamenilor prinşi fără voie în această luptă atîrnă de un fir de păr, cîmpurile sînt minate de bombe, e multă sărăcie, mizerie şi derută, deopotrivă printre soldaţi şi locuitori. Nici unii, nici alţii nu mai ştiu cine e vinovat pentru haosul şi corupţia care le stăpînesc existenţa. "Adevărul" poate fi măsluit şi arătat apoi la televizor. Privit ca o juxtapunere cursivă de scene lente care relatează, fără să încerce să ofere explicaţii sau să dea verdicte, filmul lui Serghei Loznitsa este apăsător şi dens, ca un documentar care îţi deschide ochii, după ce ţi-a servit o porţie consistentă de absurd şi de violenţă.
L'insulte / Insulta. Un război civil încheiat, teoretic, în 1990, care încă îşi întinde tentaculele în acest butoi cu pulbere care este Orientul Mijlociu. Liban, 2016. Yasser Salameh, un refugiat palestinian şi Tony Hanna, un libanez creştin se iau la harţă de la... o ţeavă. Se spun lucruri grele, se fac acuzaţii ce pun pe jar protagoniştii în care mocnesc furia şi ura nestinse, se ajunge în instanţă şi se declanşează un întreg scandal politic mediatizat cu sîrg de presă. Excepţional modul în care regizorul (Ziad Doueiri, creştin, care a scris scenariul împreună cu Joelle Touma, musulmană), reuşeşte să pună pe ecran istoria "mare" pornind de la un incident aparent minor şi foarte personal. Tony e un tip dur şi parcă mereu gata să care pumni. Yasser e mai rezervat şi chipul lui impenetrabil nu te lasă să ghiceşti că e capabil de mari tensiuni. Cei doi n-ar avea în mod normal nimic de împărţit, ba chiar există între ei o complicitate ce le-ar asigura buna convieţuire, însă amîndoi sînt mîndri, cred că deţin adevărul şi aşteaptă ca celălalt să îşi prezinte scuze. Scuze nu atît pentru insulta ce a pornit de la faza cu ţeava, ci iertare pentru tot răul pe care şi l-au făcut în ultimele decenii în numele religiei şi al manipulărilor politice. Fraza (rostită de Tony Hanna) care încinge spiritele este "Poate era mai bine ca Ariel Sharon să vă fi exterminat pe toţi". În Liban, creştinii sînt majoritari, 40 la sută din populaţie, iar refugiaţii palestinieni reprezintă 10 la sută. Israelul, Siria, gruparea Hezbollah, toate au lăsat urme adînci în trecutul recent al Libanului. Nu e de mirare că cele două personaje din Insulta cred, şi fiecare are argumente pentru asta, că deţin un fel de monopol al suferinţei. Elocvent în acest sens este că, în film, avocatul apărării şi avocatul acuzării provin din aceeaşi familie, sînt tată şi fiică. Ziad Doueiri are ştiinţa captării publicului, a fost la început cameraman la filme de-ale lui Quentin Tarantino, iar cu Insulta a adus ţării sale natale prima nominalizare la Oscar, la categoria pentru film străin.
[[En frygtelig kvinde / O femeie îngrozitoare. Povestea daneză a unui cuplu în care la început totul e roz, funcţionează fascinaţia şi atracţia (inclusiv sexuală), pentru ca, inexplicabil, să se insinueze cearta, neînţelegerile, nemulţumirea. Şi aici fiecare crede că are dreptate, chit că titlul înclină înspre culpabilizarea personajului feminin. Mi-a plăcut ambivalenţa cu care merită să tratăm subiectul: ea trage complice cu ochiul la cameră, ca şi cînd te-ar invita pe tine, privitor, să recunoşti: "Hai că nu e chiar aşa nasol cum crede el, nu l-am îngrozit de tot, mă prefac doar ca să îmi ating scopul". Unul dintre scopurile asumate ale filmului: să te identifici, măcar parţial şi amuzat, cu "conflictul" casnic de pe ecran.