Jur să spun adevărul, şi nu oricum, ci cu mâna pe Biblie, este primul documentar despre o trupă românească proiectat luni, 28 mai 2018, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania. A fost realizat de Silviu Munteanu şi a adunat în clubul unde a avut loc proiecţia un public mai eterogen decât mă aşteptam. Tineri născuţi după '90, cupluri ce se apropiau de 40 de ani, dar şi un copil de numai câteva luni care probabil nu înţelegea prea bine de ce maică-sa a vrut neapărat să vină la film, în ciuda orei târzii.
Victor, Alex, Nicu şi Cornel, scris cu K, ca să dea bine. Cu ei a început povestea Vank, care după plecarea lui Alex s-a înregistrat la OSIM cu numele sub care cântă şi azi, Vunk. Nişte puşti care au început în glumă, care în 1988 au participat la "Cântarea României" şi apoi au ajuns să se ia în serios şi să fie una dintre cele mai iubite trupe din România.
Primul studio de înregistrări l-au avut într-un subsol mizer, iar Tudor Giurgiu le-a făcut primul videoclip, într-un tramvai. Jur să spun adevărul este un fel de jurnal, o călătorie cronologică prin momentele cele mai importante ale unei istorii de trei decenii. O istorie presărată cu greşeli, căutări şi poticniri. Dar care încă se scrie la prezent.
Toboşarul Nicu Sârghea ţine ritmul în Vunk, solistul Cornel Ilie e liantul, armonia. În jurul lor se construieşte povestea din documentar, se uită amuzaţi în urmă şi dezvăluie cu sinceritate cam ce hârtoape au întâlnit pe drum. Pasiunea pentru Beatles, sticlele de bere, poveştile cu admiratoare agăţate după concerte, piese considerate "necomerciale" de posturi de radio sau, dimpotrivă, succese surprinzătoare, încercări de asocieri bizare din partea unor partide politice ce voiau să le preia mesajul cântecelor, povestea unor hituri ca 1000, Pleacă sau Vreau o ţară ca afară, de toate vedem în filmul lui Silviu Munteanu. Componenţa Vunk şi stilul au suferit modificări de-a lungul anilor, însă membrii fondatori, Cornel şi Nicu, au dus mereu trupa înainte pentru că îi mâna în luptă dorinţa încăpăţânată de a face muzică aşa cum simţeau, dincolo de curente şi de gura lumii. Vunk se consideră "prea underground pentru mainstream şi prea mainstream pentru underground".
"Cât timp fac ce-mi place, nu voi îmbătrăni", spune Cornel Ilie. Cel mai important lucru pe care îl are în minte este că trebuie să le dea speranţă celor care ascultă muzica lui: speranţa că dacă el, pornind dintr-un beci de bloc, a reuşit, trebuie să îţi urmezi şi tu visul. Renunţăm prea uşor, abandonăm atunci când e greu. Însă dacă ne acceptăm slăbiciunile şi ne dorim cu adevărat ceva, merită să credem în pasiunile noastre. Asta a transmis Cornel Ilie publicului care a venit la TIFF să vadă documentarul Vunk - Jur să spun adevărul.
Era trecut bine de miezul nopţii când au început să cânte live. Nederanjat deloc de concert şi atmosfera de club, copilul de doar câteva luni dormea dus în cărucior, vegheat de privirile mamei sale. Dacă cineva o să-l întrebe vreodată ce amintiri are cu trupa Vunk, cu siguranţă va povesti cum a fost la primul concert din viaţa lui.