Multă suferinţă, bocete şi jale în familia iraniană din film, familie a unui respectat membru al comunităţii ştiinţifice, ce se stinge din viaţă după o lungă luptă cu boala Alzheimer. Este momentul în care familia îndurerată, inclusiv fiica defunctului, reîntoarsă după o lungă absenţă, se adună laolaltă acasă ca să jelească mortul. Însă lucrurile nu decurg nici pe departe potrivit ritualurilor sfinte de plângere a mortului, ci iau o întorsătură burlescă, în faţa disputei în jurul destinului pe care corpul defunctului urmează să îl aibă. Astfel, dilema cadavrului - să fie îngropat după legea divină, sau să fie donat universităţii, potrivit testamentului defunctului - pare să redea elementele unei drame / comedii negre, unde haosul, ipocrizia, prefăcătoria, violenţa, minciuna, teatralitatea şi în final crima, conturează cadrul unui tablou pe care îl regăsim în orice societate ale cărei valori sunt pervertite.
Transgresarea interdictului morţii, prin repulsia faţă de cadavrul supus descompunerii, se loveşte de interesele meschine ale fiicei defunctului şi ale reprezentantului universităţii, care duc o luptă menită să facă din moartea bătrânului un câştig personal. Fie că vorbim despre câştigul material (moştenirea casei de către fiica care şi-a otrăvit tatăl), fie de câştigul profesional, prin aducerea unui material didactic util universităţii, ambele tabere uită de legea divină şi se afundă în noroiul mundan. Întreaga paletă de replici, haos, certuri familiale, reproşuri, urlete şi lacrimi duc cu gândul la filmul lui Cristi Puiu, Sieranevada, unde ritualul de pomenire a mortului se transformă, la fel ca şi în filmul lui Asghar Yousefinejad, într-o degringoladă estetică a trăirilor contradictorii şi a nimicniciilor umane, unde incapacitatea fenomenală a experienţei morţii în sine, derutează natura umană şi o plasează într-un simulacru al vieţii şi al morţii, unde omul este incapabil să-şi joace rolul de fiinţă întru moarte, fără să strivească transcendenţa fiinţei.