Asher musteşte de agresivitate. Oriunde ar fi, orice ar face, ai mereu senzaţia că va lovi, că va brusca pe cineva. Dacă nu cu pumnul, măcar cu vorba. Ceea ce se şi întâmplă, adesea.
Tatăl e autoritar, mama e departe. În ciuda unei perioade şcolare petrecute mai degrabă pe şantierul de construcţii (pentru muncă) şi pe stadioanele de fotbal (pentru distracţie), tânărul e atras de şcoală. Nu-şi înţelege pornirea, prin urmare e incapabil să o explice. Dar o urmează cu încăpăţânare.
Faţă de Rami simte o apropiere la fel de inexplicabilă. Îl adulmecă, îi simte slăbiciunile, nu ezită să le sancţioneze în public, dar cumva se simte tulburat. Nu e vorba de o atracţie sexuală. E doar un soi de recunoaştere în celălalt a propriei derute.
Matan Yair îşi conduce alert lungmetrajul de debut, Eşafodaj / Scaffolding. Camera îl urmează pe eroul principal şi îi împrumută acestuia gesturile, grimasele, respiraţia. Undeva, la mijloc, scenariul se răsuceşte. O surpriză greu de intuit măreşte miza unui film oricum atractiv.
Finalul aminteşte de Noul Val mioritic. Nu e loc de clarificări, nici de concluzii, nici de sentinţe. Eşafodaj e despre frăţia unor nefericiri şi despre îngemănarea unor derute. Despre incapacitatea de a verbaliza adâncul ce uneori refuză catacombele şi iese la lumină.
La ore bune după vizionare, spectatorul păstrează câteva gesturi, câteva vorbe, câteva cadre. Ca dintr-o prietenie în care n-ai apucat să spui nimic din ce conta cu adevărat, dar a cărei întâmplare îţi va marca viaţa.