Adopţiunea (Adoption, Ungaria, 1975).
Aici recunosc, am avut noroc cu carul: pur şi simplu a fost primul film de la Victoria din 2018 şi am prins bilet direct la cinema. Nu auzisem, spre ruşinea mea, de regizoarea filmului, Márta Mészáros, despre care am citit ulterior că primeşte la TIFF 2018 un premiu pentru întreaga activitate. Oricum, şi pentru un neavizat ca mine în materie de cinema maghiar, filmul are o forţă incredibilă, la 43 de ani de când a fost produs. Turnat în epoca comunistă, n-are cum să evite clişeele timpului - şi mi-a resuscitat o grămadă de concepte din limba de lemn uitată a regimului.
Totuşi, deşi multe situaţii erau familiare oricui a copilărit în comunism (femeile harnice din clasa muncitoare; eterna fabrică în care se concentrează energiile active ale locuitorilor satului; căminul unde sunt ţinuţi copiii instituţionalizaţi; praful ostentativ, semn al muncii fizice grele, care acoperă fabrica şi pielea crăpată a femeilor), unele erau frapante prin diferenţele faţă de comunismul autohton: femeile sunt numite "doamne", nu "tovarăşe", medicul o întreabă pe Kata (eroina principală) dacă a folosit mijloace de contracepţie (!) (situaţie de neimaginat în România de după Decretul din 1966), soţia amantului eroinei este casnică la cererea soţului (nefiind încadrată "în câmpul muncii"). Filmul are un ritm lent, camera focalizează pe diverse detalii savuroase, personajele sunt memorabile, chiar dacă apar doar câteva minute.
Filmul mi s-a părut remarcabil pentru că, dincolo de povestea inedită, care cu siguranţă ar fi picat testul cenzurii ceauşiste (Kata, văduva care doreşte să devină mamă la 40+; amantul burlesc care refuză să devină tată; Anna, tânăra de la casa copiilor care are nevoie de o cameră pentru a se putea întâlni clandestin cu iubitul ei) construieşte o legătură subtilă între eroină şi Anna. E o legătură ce trece de simpla camaraderie între două femei care înţeleg cât de greu poţi obţine ceea ce doreşti de la viaţă (după caz, o poveste de iubire împlinită sau un copil); ea presupune un anumit grad de intimitate sugerat de apropierea fizică, de complicitatea ieşirii "în două" într-un restaurant plin de bărbaţi, de schimbul de haine, de susţinerea necondiţionată în faţa autorităţii (instituţionale sau parentale). Sunt două femei puternice şi totodată fragile, care se susţin una pe alta cam în felul în care mâinile din desenul lui M. C. Escher se desenează una pe alta în acelaşi timp.
Despre taţi şi fii (Of Fathers and Sons, Germania-Liban-Qatar-Siria, 2017).
Un documentar pentru care îţi trebuie stomac, pentru că filmul te loveşte în plex, iar şi iar, din primul până în ultimul minut. O poveste documentată de un sirian întors acasă, care este acceptat să filmeze într-o familie obişnuită de fundamentalişti islamici. O familie cu un tată, două mame (absente), nici o fată şi un cârd de băieţi. Pe unul din ei îl cheamă, natural, Osama: de la Osama bin Laden, o spune entuziasmat tatăl. Ayman, unul din fraţii mai mici, s-a născut pe 11 septembrie 2006: o adevărată binecuvântare a profetului. Osama apare în cadru strângând în pumn o pasăre. Câteva minute mai târziu, fratele mai mic dă buzna şi anunţă că i-a tăiat gâtul păsării, la fel cum tatăl a tăiat gâtul unui necredincios. Copiii nu merg la şcoală, pentru că nu vor - iar tatălui nu-i pasă. El şi-a petrecut mai mulţi ani în închisoare, iar acum împuşcă necredincioşi prin lunetă şi dezamorsează mine - asta până ce o mină îi zboară un picior. Ce bine, Allah fie lăudat, e vorba de piciorul stâng! comentează el mai târziu. În răstimpul cât el zace în pat, copiii ajung într-o tabără militară. La 8 ani, trag cu puşca şi fac genoflexiuni, se târăsc pe sub sârmă ghimpată şi nu au voie să se acopere cu pături de acasă.
E o lume pe dos, o lume în care toate personajele îşi acompaniază propoziţiile cu "Slăvit fie Profetul!", dar dorm pe saltele puse direct pe ciment; o lume în care copiii se joacă de-a bomba care explodează, dar fac baie din an în paşte (pardon, Ramadan). E o lume dură, o viaţă răsturnată, în care 10 împărţit la 4 face 5 iar nepoata de doi ani este ocărâtă (adică ameninţată cu moartea) pentru că nu poartă hijab în curte, în preajma verişorului de trei ani. Tuturor celor care dau share la petiţii privind războiul din (inseraţi aici numele unei ţări musulmane sau occidentale beligerante) le recomand acest documentar.
Ghid de viaţă (Life Guidance, Austria, 2017). O minunată distopie austriacă, un alt film după care ieşi năucit. Un fel de 1984 capitalist, în care toţi copiii sunt perfecţi, toate decorurile casnice arată ca-n reclamele la Dero (alb imaculat, mobilă IKEA perfect netedă, curăţenie impecabilă şi aparate GPS care comentează, pe lângă traseul recomandat, şi frumuseţea vremii), toată lumea doreşte să se îmbunătăţească. Numai că... mda. "Câinelui când îi mere bine turbă" zice un străvechi proverb. Există fisuri în acest decor impecabil. Una din ele este insinuată ca ameninţare dacă nu faci faţă - Fortăreţele Somnului, unde eşuează inadaptabilii. Care fortăreţe, dacă le-am nimerit bine, sunt o variantă soft a unor cartiere mărginaşe în care rezidenţii (diferiţi de cei perfecţi prin hainele hipiote) se plimbă somnambulic sau zac într-o cârciumă fiecare cu paharul său, în singurătatea sa. Alexander (specialist în agricultură) lasă să-i scape într-o zi o lacrimă în timp ce citeşte întins pe canapea. Hop! intră în acţiune poliţia gândirii - pe numele din film, Life Guidance. O firmă privată cu angajaţi veşnic optimişti şi metode diverse, de la cadouri răuvoitoare (un iepuraş mecanic care răcneşte sfaturi motivaţionale: "Îţi văd realizările!") la seminarii de conştientizare sau pur şi simplu filaj foto-video complet, cu consimţământul şi sprijinul partenerului. Unele părţi din film sunt demenţiale: scena cu un cârd de corporatişti ţesând covoraşe sau plimbându-şi mâinile prin boluri cu seminţe e de un umor nebun. Altele frizează absurdul: clădirea imensă şi total nepăzită a firmei, prin care Alexander aleargă tam-nisam fără să întâlnească măcar un bodyguard; plimbările prin oraşul imperfect, care e şi nu e fortăreaţă a somnului.
În fine, nu vreau să povestesc tot filmul, care începe şi se încheie rotund, cu un acelaşi schimb de replici; ce vreau să povestesc este că după film, am ieşit pe bancă în faţa cinematografului, la o poveste cu prietena cu care am mers la film. În faţa noastră s-a oprit un nene (arăta normal, avea şi mustaţă) care ne-a întrebat din prima: "Nu vă supăraţi, aţi fost la filmul ăsta care tocmai a rulat la Victoria? Vreau să văd dacă am înţeles bine finalul." Dap, e genul ăla de film după care îţi vine să acostezi străinii pe stradă să le pui întrebări existenţiale.
Zombillenium. (Franţa-Belgia, 2017)
OK, am zis de EducaTIFF, o secţiune a festivalului la care îmi place să merg pentru că măcar sunt sigură că n-o să ies super-şocată. Pentru că nah, sunt filme pentru copii, nu? Ei bine, părinţii care şi-au dus copiii la acest film (şi mă număr printre ei) trebuie să fie destupaţi la minte, fiindcă în film apar aşa: zombi, vârcolaci, vampiri sexy, fiica lui Satan, o profesoară diabolică, câţiva copii amărâţi şi un CEO pentru care lucrează toată gaşca de undead people. Pe scurt, iadul capitalist (după cum ne-a explicat animatorul la final) în care nici mort nu scapi de muncă. Unde distracţia e de fapt muncă şi banii se fac exploatând frica vizitatorilor. Oare unde am mai văzut toate astea?! Numai francezii şi belgienii pot fi suficient de nebuni pentru a amesteca toate aceste ingrediente într-o animaţie pentru copii (şi adulţi) la care sala să râdă cu poftă jumătate din timp. O poveste pe care tare-aş vrea s-o văd pe marile ecrane de Halloween, nu doar în proiecţii de festival, fiindcă respectă consemnul nescris al filmelor de, cu şi pentru familie.
U - 22 iulie (U: July 22, Norvegia, 2018).
Povestea atentatului de pe insula Otoya (Norvegia), când au murit zeci de tineri, au fost răniţi alte câteva zeci, şi au suferit traume psihice câteva sute. Cum poţi exploata asta într-un film, fără să pari didactic şi spunând o poveste pe care o ştie toată lumea, cu tot cu final? Punând spectatorii literalmente în pielea personajelor, nespunând nimic (din postura de narator), lăsându-i să experimenteze absurdul unor împuşcături de nicăieri, despre care nu e clar cine le trage, care omoară oameni reali, cunoscuţi şi necunoscuţi şi de care nu ştii cum să te fereşti - să stai ascuns, să fugi, să încerci să evadezi? Oare de unde va veni următoarea împuşcătură? Mare parte din film camera aleargă zgâlţâită în spatele personajului principal - frumoasa şi altruista Kaja, potenţial prim-ministru, cam ca în Saul fia / Fiul lui Saul. Şi tot ca acolo, nu vedem pădurea de copaci, presimţim oribilul deznodământ tot filmul, tresărim la fiecare lovitură ratată, neputând să vedem bine cine anume e de vină şi dacă are sens sau nu să i te opui. Un film nerecomandat celor care suferă de boli cardiace.