Jurnal de festival (3) - Vinovăţie şi adevăr la TIFF, 2018

Aceasta ar putea fi o odă minimalistă închinată unui "you" oarecare, unui film bun sau actorului tău preferat, dar de fapt sînt cuvintele pe care le-am citit într-un autobuz care mă ducea dimineaţa devreme către cinematograf. Erau scrise pe tricoul unei tipe din autobuz. Acum mă întreb dacă chiar eram în acel autobuz, dacă tipa a existat cu adevărat sau eu încă nu apucasem să mă trezesc de-a binelea şi totul s-a petrecut doar în vis. Totuşi, am vaga certitudine că tricoul era negru.

Den skyldige / The Guilty / Vinovatul. TIFF-ul e în mare parte responsabil de pasiunea mea pentru cinematografia nordică. Arareori s-a întîmplat ca un film ce vine din zona asta să mă dezamăgească. În paranteză fie spus, am muşcat-o chiar acum cîteva zile, cu o co-producţie a unui islandez, Hlynur Palmason. Va fi avînd filmul lui 21 de premii prin festivaluri internaţionale, l-o fi considerînd unii extraordinar, dar pe mine Winter Brothers / Iarna trădării nu m-a convins defel. Înapoi la danezul în discuţie: da, Vinovatul mi-a plăcut mult, sper să cîştige măcar premiul de interpretare, dacă nu şi pe cel pentru regie. Altă paranteză, necesară de data asta: despre Tom Hardy mi-am dat seama ce bun actor este după ce l-am văzut în Locke (2013, r. Steven Knight). Ţine tot filmul în spate doar conducînd maşina şi vorbind 85 de minute la telefon. Întreaga viaţă a personajului jucat de Hardy se duce în cap, în vreme ce el dă şi primeşte telefoane. Interlocutorii nu apar niciodată în cadru. Ceva similar vedem, de fapt auzim şi în Den skyldige / The Guilty / Vinovatul. Însă cu un plus de măiestrie în aducerea sunetului în auzul spectactorului. Urechea, casca, microfonul şi aparatul telefonic (fix şi mobil) sînt singurele elemente cu care personajul interpretat (bine de tot) de către actorul suedez Jakob Cedergren construieşte un întreg univers, deşi cadrul e delimitat doar de patru pereţi. Pe scurt, povestea e aşa: Asger e un poliţist care a comis o infracţiune sub pretextul că a fost auto-apărare şi pînă este lămurită situaţia lui e mutat să lucreze la dispeceratul de urgenţă 112. Primeşte un apel de la o femeie ce spune că a fost răpită de fostul soţ şi cere ajutor, pentru ea şi cei doi copii rămaşi singuri acasă. Informaţiile de pe cele două planuri (răpirea şi motivul pentru care Asger se va prezenta ziua următoare în faţa tribunalului) se acumulează treptat, la fel şi tensiunea. Poliţistul pune întrebări, ghidează victimele (sau pe cine crede el că sînt victimele), vorbeşte cu atacatorul (sau cine crede el că este atacatorul), sună la alte dispecerate de poliţie şi echipaje mobile, reface din frînturi de frază întregul context al cazului pe care vrea să îl rezolve cu bine. Regizorul Gustav Möller operează cu arhetipuri: ne imaginăm lumea în alb şi negru, punem etichete, credem că ştim cine e bun, cine e rău. Însă frecventele răsturnări de situaţie din film ne demonstrează altceva: nu întotdeauna lucrurile sînt ceea ce par a fi. Cel mai uşor este să arunci vina asupra cuiva, uitînd că vina poate fi o chestiune de perspectivă. E drept, poliţistul are rolul să protejeze şi să salveze. Femeia răpită de un fost soţ abuziv are dreptatea de partea ei. Dar asta numai la prima vedere. "Eu sînt de vină pentru tot", îi spune la un moment poliţistul femeii, atunci cînd îşi dă seama că a greşit. "Eşti un om bun, Asger", îi răspunde ea. Acestea sînt cele două replici care pot da cheia unui thriller psihologic excelent, cu un sunet şi un scenariu conduse impecabil de către debutantul în lungmetraj Gustav Möller. Sper să mai auzim despre el.


Aos teus olhos / Ape tulburi. Proiecţie în cadrul secţiunii "A fi sau a nu fi politic corect". Aceeaşi volatilitate şi aceeaşi relativitate a vinovăţiei, respectiv a adevărului. Film brazilian (ce dor mi-era de graiul portughez!) al cărui titlu în limba engleză, "Liquid truth / Adevăr lichid" exact asta subliniază. Că nu vrem întotdeauna să ştim adevărul, uneori vrem să găsim un vinovat. Un instructor de înot, respectat, profesionist şi dedicat meseriei, iubit de copiii pe care îi antrenează (interpretat de Daniel de Oliveira, un actor pe care fizicul impozant şi chipul atrăgător îl avantajează enorm pentru rol) este acuzat de pedofilie, după ce mai întîi a fost suspectat şi că ar fi gay. A făcut un gest afectuos, care însă este considerat, potrivit normei, abuziv. E important de văzut acest film pentru că sînt multe idei pe care le auzim foarte des vehiculate şi în societatea românească: profesorii nu mai pot să îşi facă meseria din cauza părinţilor care ştiu ei mai bine cum se predă şi ce metode pedagogice trebuie folosite. Părinţii se tem că odraslele lor pot fi victimele unor abuzuri. (Ambele părţi au, teoretic, dreptate.) Şi mai este un aspect foarte bine redat în filmul regizat de Carolina Jabor: uşurinţa cu care aruncăm anatema asupra cuiva şi consecinţele acestui gest. Nu demult am citit o carte extrem de interesantă scrisă de jurnalistul Jon Ronson: Umilirea publică în epoca internetului (2016, editura Art) din care am aflat cu stupoare cum funcţionează o vorbă defăimătoare aruncată online, ce urmări devastatoare poate avea asupra persoanei care a fost victima linşajului mediatic şi în cît timp dispar urmele, respectiv efectele. Cîteodată nu se mai şterg niciodată. De văzut & de meditat asupra acestui subiect pe care ni-l propune Ape tulburi.


Bezbog / Fără Dumnezeu. Un drum şerpuit plin de gropi, o conversaţie între pasagerii unei maşini ce rulează pe acel drum şi un cîine ce aleargă în urma maşinii. Aşa începe povestea şi nu vom şti decît în ultimele secvenţe cine e "curva" de pe bancheta din spate la care se face referire în discuţie şi cine "nenorocitul" din portbagaj după care se ţinea cîinele, ataşat de fostul stăpîn. Povestea se întîmplă într-un oraş din Bulgaria, cu blocuri gri şi oameni trişti, parte a unei societăţi atinse de corupţie şi sărăcie. Gana lucrează la o organizaţie ce îngrijeşte bătrîni la domiciliu ("Mînă în mînă" se numeşte, polisemantic, organizaţia) şi le fură cărţile de identitate pe care tovarăşul ei le vinde apoi pe piaţa neagră, pentru a servi drept acoperire pentru fărădelegi comise de alţii. Infractorii sînt mînă-n mînă cu poliţia şi cu judecătorii, adevăr care sună destul de cunoscut şi pe celălalt mal al Dunării. Interacţiunea cu unul dintre bătrînii pe care îi îngrijeşte trezeşte în Gana sentimentul culpabilităţii, dublat de credinţa că binele şi adevărul trebuie să învingă, dacă, în cele din urmă, va face "ce trebuie". Remuşcările şi conştiinţa nu îi vor fi însă de ajutor. Nici ea nu are scăpare chiar dacă recunoaşte că a greşit, nici corupţii de la un nivel social superior nu au o soartă mai blîndă. Regizoarea Ralitza Petrova conduce bine tensiunea narativă şi construieşte cu mijloace austere o dramă emoţionantă prin simplitate. Nu ştiam mai nimic despre filmele bulgăreşti, am plecat mulţumită din sala de cinema.