Vom avea mereu un bagaj pe care ar fi bine să-l cunoaştem pentru a fi siguri dacă dorim să-l transmitem mai departe celor ce vor veni după noi. Suntem în aceeaşi măsură formaţi de proiecţiile, atitudinile şi practicile pe care părinţii noştri le-au avut şi de vieţile celor ce au trăit înaintea noastră, de arborele genealogic. Psihoterapeuţii specializaţi în acest domeniu îşi învaţă pacienţii modalităţi de reconstruire a memoriei familiale prin diferite tehnici, mergând în spate pe generaţii (arhive instituţionale, documentare on-line, amintirile membrilor încă în viaţă etc.). Până aici nimic complicat. Memoria familiei ce te ajută, sau te încurcă, depinde de norocul fiecăruia.
Urmărind documentarul de astăzi din cadrul TIFF m-am întrebat: câţi dintre noi chiar ar putea spune că au avut acces cu adevărat la memoria familiei? Cine are un membru al familiei care a notat cu o rigurozitate impecabilă detalii despre viaţa lui, din momentul naşterii până în prezent? Se pare că regizorul Golan Rise se află printre câştigători. El a avut o astfel de bunică, iar documentarul Elish's Notebooks / Jurnalele lui Elish are la bază caietele în care, timp de 57 de ani, Elisheva Rise, bunica acestuia, a scris fiecare aspect legat de viaţa copiilor şi a nepoţilor săi: data, ora, locul naşterii, culoarea ochilor şi a părului, calităţile, defectele, relaţiile dintre fraţi, disputele dintre aceştia, fiecare suferinţă, aproape pas cu pas şi zi de zi viaţa copiilor, kilogramele pe care le au, micile năzdrăvănii pe care le fac aceştia pe parcursul copilăriei, al tinereţii şi al vieţii de adult, mai puţin un lucru... despre ea, despre mamă.
Dincolo de uimitoarea perioadă de timp pe care aceasta o documentează se mai află un detaliu ce dă întregului demers o tentă emoţionantă şi în acelaşi timp, stranie. Relatările sunt făcute la persoana I, pentru fiecare dintre cei şapte copii. Aşadar, fiecare copil are propriile caiete din care citeşte pe rând paginile în faţa camerei de filmat, în cadrul oferit de casa părintească.
Printre aceste lecturi, regizorul îşi provoacă protagoniştii cu întrebări despre ceea ce simt sau cred când citesc rândurile respective. Portretul fiecăruia se desprinde uşor, iar personalităţile diferit construite emană o atmosferă încărcată. Uneori, prinşi de emoţie, protagoniştii se sustrag din faţa camerei, iar atunci rămâne doar sunetul surprins de lavalieră să ne dea indicii despre ce se întâmplă în încăperea alăturată.
Rând pe rând, cei şase băieţi şi o fată îşi reîntâlnesc mama prin cuvintele scrise de aceasta, îşi reclădesc amintirile şi le aşază. Se amuză de felul în care sunt descrişi. Singura fiică, Rachel, îşi explică existenţa acestor caiete prin greutatea vieţii trăite de mamă şi prin faptul că nu ar fi avut cum să spună ce greu îi era. Uitarea este un atu, uitarea, şi nu memoria - aceasta este replica unuia dintre fii. Poate că în unele familii doar aşa se poate merge înainte. Dar, în final, documentarul acesta ne îndeamnă să ne reactivăm memoria de familie, aşa cum fiecare jurnal adevărat o face, căci în fond un jurnal este în aceeaşi măsură despre ceilalţi cât şi despre cel care-l scrie.
Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, realizând acest documentar, regizorul a devenit psihoterapeutul propriei familii. Recunoscând că este ataşat de subiectele personale, a vorbit despre episodul în care, după o proiecţie desfăşurată în Israel, la care a fost prezent şi tatăl său, cineva din public i-a adresat acestuia o întrebare: Aţi devenit un tată mai bun după acest documentar? Acesta a răspuns: Nu, dar am devenit un bunic mai bun. Aşadar, deschizând caietele lui Elish, copiii ei şi-au deschis pentru prima dată sufletele. În acest sens, cred că în calitatea sa de creator de film, cât şi ca membru al familiei ce încearcă o recuperare a unei relaţii ce a simţit o viaţă că nu a mers prea bine - cea dintre fiu şi mamă, respectiv dintre tată şi bunică -, Golan Rise a reuşit. Şi asta chiar dacă s-a întâmplat după moartea celei din urmă.
Prin demersul său familia şi-a reconstituit amintirea, e drept, adesea dureroasă despre cea care le-a fost mamă. Elish nu a fost acel tip de mamă care să-i îmbrăţişeze zilnic, să le spună că-i iubeşte, deşi ea a încercat. Chiar mai mult, aşa cum unul dintre băieţii săi spune la final, prin aceste caiete ea spune am fost acolo. Caietele sunt martorii ce deţin informaţii preţioase pentru un exerciţiu de reformulare a practicilor unei întregi familii. Se pare că în cazul acestei familii a funcţionat: regizorul a mărturisit că îşi îmbrăţişează cei cinci copii zilnic.
În final, v-aş provoca pe fiecare dintre voi să vă întrebaţi mamele şi taţii, bunicii sau fraţii mai mari despre anumite momente din viaţa voastră: ora naşterii, spre exemplu, la ce vârstă exact aţi făcut primul pas sau aţi rostit primul cuvânt, în ce zi aţi fost aduşi acasă, de către cine etc. Veţi constata cu uşurinţă - mai ales dacă aveţi norocul de a fi, să spunem, al treilea copil -, cât de încurcate sunt aceste amintiri şi cât de amuzantă poate deveni discuţia, dar în acelaşi timp, cât de plină de amintiri şi lucruri cu adevărat împărtăşite. Cred că doar după un exerciţiu de acest fel veţi înţelege exact de ce anume bunica regizorului, în ciuda faptului că toţi şi-o amintesc ca pe-o femeie rece, distantă, ce nu a rostit vreodată cuvântul "dragoste", a meritat cu adevărat acest documentar.