Cu toate că a omorât milioane de oameni, se pare că Iosif Vissarionovici Stalin continuă să fie venerat sau temut în Rusia ca Mao în China sau ca... Dar mai bine mă opresc aici. Destul că The Death of Stalin / Moartea lui Stalin e film interzis în Rusia, destul că interesul pentru satira politică a lui Amadeo Iannucci ia amploare poate din motivul că în unele ţări filmul a rulat cu titlul A murit Stalin, se naşte altul... Cuvintele sunt de prisos.
Dar nu despre The Death of Stalin / Moartea lui Stalin vreau să vorbesc aici. El a fost proiectat la cinematograful Victoria cu câteva săptămâni înainte de TIFF şi iată că "tătucul" apare şi în pelicula franco-portugheză Le divan de Staline / Divanul lui Stalin realizată de Fanny Ardant, invitată specială la Cluj în aceste zile.
Partea hazoasă e că Stalin intră în corpul lui Gérard Depardieu ca lama de oţel în puful pernei. Francezul rusofil se face luntre şi punte să-l mulţumească pe prietenul de la Kremlin pentru obţinerea cetăţeniei ruseşti. Dacă s-ar fi dorit o satiră, ca filmul amintit la început, ar fi fost ok. Dar Le divan de Staline / Divanul lui Stalin se vrea ceva mai serios, mai aplicat şi insaţiabilul de roluri-beton (pardon, roluri-oţel!) nu face altceva decât să se vadă aţa albă cu care sunt cusute secvenţele ficţiunii. După ce l-a interpretat (magistral!) pe Cyrano de Bergerac, pe Edmond Dantès şi Jean Valjean, iată-l şi în pielea lui Stalin! În cursa actoricească a lui Depardieu, cursă la cronometru, nu mai trebuie să ne mire nimic. Probabil va ajunge să-i interpreteze pe Mao Zedong şi Ceauşescu, dacă i se vor propune astfel de întrupări. Din mare se va face mic şi invers, după caz.
Pandemia acestor imitaţii frivole ale unor aspecte din vieţile cu urme adânci în istoria omenirii, broderia cu aţă groasă a unor ficţionări pe biografii ştiute, mai mult sau mai puţin reuşite, nu sunt altceva decât speculaţii scenaristice cu priză la public. O scenarită ieftină şi pretenţioasă în acelaşi timp. Fanny Ardant şi-a propus să facă un film "despre puterea absolută şi relaţia cu arta". Armando Iannucci şi-a propus să ni-l înfăţişeze pe Stalin în postură de meloman, Fanny Ardant în postură de megaloman retras pentru trei zile într-un castel izolat să se odihnească împreună cu metresa lui, Lidia, cu care întreţine o relaţie de 27 de ani.
Suntem în 1950, la trei ani înainte de moartea (suspectă) a liderului de la Kremlin. Filmul are ca punct de plecare romanul lui Jean-Daniel Baltassat (speculaţie romanescă acceptabilă, cred, la lectură), oricum un story mai dificil de redat vizual când ai în prim-plan statura lui Depardieu ce umple ecranul. Totuşi, ansamblul primeşte prin prestaţia actriţei Emmannuelle Seigneur în rolul Lidiei o anume distincţie, un rafinament care tinde spre sclipiri de iluzionare artistică. Găselniţa romancierului e simplă. Tiranul (în chip de copil răsfăţat, însingurat) îi propune Lidiei un joc de-a psihanaliza. Deoarece au ajuns şi la urechea lui experimentele "şmecherului" Freud, care, bolnav de cancer, se refugiase la Londra, vrea ca Lidia să-i interpreteze visele în timp ce el, întins pe canapea, i le va povesti.
Un tânăr pictor, Oleg Danilov (interpretat de Paul Hamy), aşteaptă să fie primit la Stalin în vederea realizării unui monument trimfal al dictatorului. Este triunghiul legăturilor maladive care menţine tensiunea dramatică a filmului. În rest, servitori umiliţi, gradaţi servili, soldaţi la ordin. Se mai poate spune ceva despre "ţarul roşu" şi metresa lui? Poate, încă un film, încă o imitaţie... Cine ştie?