Am ripostat, apărându-mă: nu-mi plac filmele de război. Dar Elem Klimov nu te duce pe câmpul de luptă, pe câmpul de onoare, unde au murit mii şi milioane de eroi, ci te duce de-a dreptul în Apocalipsă. Statisticile vorbesc despre peste 20 de milioane de pierderi umane ale Uniunii Sovietice (militari şi civili) în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Atari cifre îngrozesc, îţi taie restiraţia şi impun respect pentru toate naţiunile Uniunii Sovietice. Atari cifre reprezintă însăşi Apocalipsa.
Dar să te afli în toiul acestei nebunii care este războiul exterminator e de-a dreptul un act de curaj şi de rezistenţă la oroare. Ca bietul Flor, băiatul dintr-un sat din Belarus care se trezeşte cu o puşcă în mână şi pleacă la război. Tânărul recrut nu este luat pe linia întâi a frontului de către partizanii plecaţi la luptă, dar nu este scutit de cruzimile inimaginabile ale războiului. El acţionează haotic într-un haos al împrejurărilor de supravieţuire, după ce membrii familiei sale (mama şi cele două surori mai mici) au fost ucişi cu brutalitate de nemţi. Sătenii scăpaţi cu viaţă s-au retras în pădure. Iarăşi statisticile vorbesc despre 628 de sate exterminate de nazişti în Belarus.
Înfricoşătoarea realitate este redată cu forţă necruţătoare în film. Nimic din ce e monstruos în om nu-i scapă regizorului. Dimpotrivă, e profesiunea sa de credinţă în privinţa zugrăvirii pocitaniilor bestiale cu chip uman. Normalitatea întoarsă pe dos îşi arată colţii repulsivi sub formă suprarealistă, halucinantă, onirică. Regizorul construieşte scene de o duritate extremă, alături de imagini-efigie extrem de expresive, cum este scheletul încropit de săteni, reprezentând faţa hidoasă a prototipului de soldat german, batjocorit, scuipat, terfelit.
De mare forţă e una din secvenţele finale când bietul copil, scăpat ca prin minune de la execuţie, trage cu puşca în portretul lui Hitler, abandont într-o baltă, după ce înainte fusese purtat forţat de ţărani în chip de eliberator, spre amuzamentul şi satisfacţia naziştilor beţi, nu soldaţi, ci bestii cu poftă de a ucide. Descărcarea armei inocentului lui Flor, îmbătrânit de experienţa războiului, are reverberaţii în profunzimea istoriei.
La montaj, regizorul a apelat la secvenţe de arhivă care trimit până la discursurile lui Hitler, feţele zâmbitoare ale susţinătorilor lui. E o răbufnire, o revărsare de imagini alb-negru, o expansiune a naraţiunii fictive în mărturiile documentului care cuprinde toate ororile acumulate în anii războiului, de la început până la sfârşit: deţinuţi subnutriţi, cadavre peste cadavre, bombardamente, führerul mângâind feţele tinerilor trimişi să moară pe câmpul de luptă, tineri ca blândul Flor, victime ale nesăbuinţelor incalificabile comise de rasa umană.
O relaţie normală, firească, nu se poate stabili în acest haos. Oamenii sunt tot timpul pe fugă, nemilos hărţuiţi. Tânăra şi frumoasa Glasha, pe care o întâlneşte Flor, vrea să trăiască, iubeşte viaţa, dansul, îşi doreşte copii. Dar realitatea îi obligă pe amândoi să străbată prin labirintul războiului. E super-elocventă scena traversării gârlei prin nămolul gros, adică prin mocirla războiului, pentru a ajunge pe insula unde Flor speră să-şi găsească familia refugiată. Dar acolo nu e nimeni.
Mult timp după proiecţia filmului fizionomiile celor doi îţi stăruie în minte. Aleksey Kravchenko în Flor şi Olga Mironova în Glasa sunt inocenţii ajunşi în infern. Războiul desfigurează. În final, amândoi sunt de nerecunoscut. El îşi bandajează patul armei crăpat, ea are faţa tumefiată şi picioarele însângerate. Amândoi sunt încarnări ale spiritului rus prin excelenţă.
Du-te şi vezi / Come and see al lui Elem Klimov este considerat pe bună dreptate "unul dintre cele mai importante filme de război din istoria cinema-ului". E un film puternic, de o duritate extremă, o mărturie înfiorătoare despre sacrificiile şi jertfele războiului. Este şi un film-baladă (corul însufleţitor al partizanilor din prima parte), un film epopeic prin dimensiunea spaţiului de operaţii descris şi prin însuşirile de martiri ale celor ostracizaţi de soartă, de fapt un coerent personaj colectiv. Prin elementele suprarealiste pe care le conţine, pelicula lui Elem Klimov primeşte valenţe de eseu cinematografic despre război. E o evocare de extremă duritate şi forţă, cu care nu vreau să mă întâlnesc prea curând. Porţia servită de Du-te şi vezi / Come and see îmi ajunge.