O fiică, un fiu, un tată. Şi o absenţă. O adolescentă, un puşti, un matur. Şi o absenţă. O pianistă în devenire pregătindu-se pentru examenul decisiv, un băieţel plin de energie şi imaginaţie, un profesor universitar de fizică. Şi o absenţă. O tânără care se pregăteşte pentru emigrarea în Germania, un băiat căruia i se face deja dor de sora ce va pleca, un bărbat singur pregătind cina copiilor. Şi o absenţă. Trei sferturi dintr-o familie.
În viaţa adolescentei, nu mai există mamă, dar există o profesoară de pian. În viaţa puştiului, nu mai există mamă, dar există jocurile din curtea şcolii şi drumurile cu sora de la meditaţiile de pian ale acesteia. În viaţa tatălui, nu mai există soţia, dar există copiii şi o anumită stinghereală în a se apropia de ei.
Pe fiu, încearcă să-l înveţe liniile mari, de forţă, ale fizicii, preferând să nu se piardă în detalii care ar însemna supravegherea temelor zilnice. Pe fiică, o încurajează să studieze şi să emigreze, dar lipseşte de la ultima repetiţie, cu public, pe care aceasta o face înaintea marelui examen.
La facultate, tatăl are un asistent excelent pe care îl sfătuieşte să plece din ţară. Acesta refuză. Tatăl evocă epoca în care tinerii aveau mai mult curaj. Asistentul îi intuieşte singurătatea şi încearcă să-l integreze într-o băută colegială.
Filmul curge lent şi frumos. Montajul ne prezintă alternativ vieţile separate ale celor trei şi apoi întâlnirile în formula de doi sau trei. Absenţa mamei e mereu prezentă. La fel şi căldura dintre ei. Coexistând cu ezitarea, cu delicateţea, cu nepriceperea, cu gesturile incomplete, cu tăcerile nepotrivite.
Finalul aduce o nuanţă deopotrivă dinamică şi solară. Neliniştea trăieşte lângă zâmbet. Orice vară aduce cu sine speranţa. Şi TIFF-ul:). Ne vedem la anul!