Ritualul maiestuos prin care soţul "îndurerat" îşi începe fiecare dimineaţă cu un episod de plâns în hohote, urmat de reflexul aproape pavlovian de a aştepta checul cu portocale adus din milă de vecina de palier, conturează figura unui personaj grotesc, care-şi descoperă juisarea bolnavă într-o autocompătimire schizofrenică şi obsesivă, cu accente paroxistice. Coloana sonoră cu note grave de orgă, acompaniate de dramatismul pianului, redau o atmosferă tipică tragediilor antice greceşti, unde spectatorul se purifică prin intermediul evenimentelor (de cele mai multe ori nefericite) trăite de personajele de pe scenă.
Însă în Oiktos / Pity / Mila, cel care trece prin acest proces cathartic nu este spectatorul, ci personajul principal din film (avocatul), care se purifică prin intermediul suferinţelor celor din jur. Setea cu care îşi construieşte minuţios fiecare apariţie în faţa cunoscuţilor, cu anticiparea sentimentului de milă pe care îl va stârni povestea sa tristă, pe care o augmentează pe seama stării de sănătate a soţiei, adânceşte sentimentul de dezgust şi repulsie pe care personajul îl alimentează spectatorului, într-o simfonie patologică a unor trăiri psihonevrotice degradante. Accentele perverse şi viciate rezidă tocmai în reacţia de milă pe care acesta o cerşeşte, chiar şi după ce soţia lui îşi revine din comă - moment care coincide cu o ruptură ritualică a catharsis-ului. Disperat să atragă din nou atenţia celor din jur, avocatul recurge la metode din ce în ce mai aberante. Filmul, unul destul de greu de digerat, scoate în evidenţă stările patologice ale Sinelui, scăpate de sub control, din paradigma instanţei supreme a Supra-Eului.