Acesta este fondul pe care regizorul libanez Ziad Doueiri, spune ficţionala, dar atât de verosimila poveste a unei insulte, a unui conflict iscat din aparent nimic, dar cu rădăcini în tot acest istoric de convieţuire complicată, sângeroasă sau reconciliată, a locuitorilor unei republici în care diversitatea religioasă adună musulmani (suniţi, şiiţi, druzi), creştini (maroniţi, ortodocşi, melkiţi, protestanţi), evrei, în total 18 secte recunoscute oficial. Dar o republică pentru care sensibilităţile confesiunilor reprezintă o piedică chiar şi pentru organizarea unui recensământ, care să valideze una dintre cele două ipoteze: că musulmanii sunt mai numeroşi decât creştinii sau contrariul ei. Scenariul lui Ziad Doueiri are la bază o întâmplare proprie, sfârşită mult mai rapid şi diferit decât conflictul filmului: o insultă proferată la adresa cuiva, dar pe care o corectează cerând iertare. Filmul însă nu opreşte micul bulgăre de zăpadă, ci îl lasă să provoace o avalanşă, care ajunge să acopere cu forţa ei pe absolut toată lumea, de la cei doi beligeranţi iniţiali, până la preşedintele republicii.
Conflictul, cu aspect vădit minor, ca multe alte debuturi de conflagraţii, se desfăşoară între un libanez creştin, mecanic şi mic proprietar de service auto, şi un refugiat palestinian, şef de echipă al unei firme de construcţii. Libanezul Tony, interpretat de Adel Karam, are 46 de ani, o frumoasă soţie însărcinată (Rita Hayek) şi e genul de cocoş, orgolios şi temperamental, pentru care iubirea creştină fără limite ţine strict de ceruri, pe pământ totul e o luptă pentru onoare şi spaţiu vital. Palestinianul Yasser, rol pentru care Kamel El Basha a primit premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de la Veneţia din 2017, are 60 de ani şi e mult mai interiorizat, aproape imobil facial, dar cu convulsii interioare trădate de scurtele accese de violenţă, verbală sau fizică. Cearta lor cu ei înşişi şi apoi cu lumea în care trăiesc, începe simplu: Tony îşi udă florile pe balcon, iar ţeava de scurgere neconformă îl udă pe Yasser, aflat pe stradă, care nu ezită să-i arunce la schimb o înjurătură, urmată, în virtutea profesiei, de o "reglementare" a ţevii, astfel încât să prevină incidente similare. Tony nu se lasă mai prejos şi sparge noua ţeavă, pe care o vede ca pe un afront personal şi la dreptul lui de proprietate. În plus, solicită cu insistenţă şefului de şantier ca Yasser să îi prezinte neîntârziat scuze. Palestinianul nu e dornic să accepte că ar fi greşit cu ceva, dar, obligat de şef, ajunge la atelier, unde, neconvins, ar fi urmat să stingă conflictul. Aici însă irumpe, cu toată forţa acustică a fanatismului religios, lava vulcanului de diferende interetnice şi interconfesionale: din televizorul lui Tony, curge emfatic şi distructiv discursul politico-religios al lui Bashir Gemayel, fostul comandant suprem al miliţiei Forţele Libaneze în timpul războiului civil, asasinat la scurt timp după alegerea lui ca preşedinte: "aceşti palestinieni care au băut apă din fântânile noastre şi apoi au scuipat în ele". Discurs care le creşte vertiginos pulsul celor doi, Tony exprimând ceea ce avocatul lui va numi mai târziu "o dorinţă" - "Aş fi vrut ca Ariel Şaron să vă fi omorât pe toţi! " -, un gând care scutură întreg copacul cu mere putrede al conflictului multisecular între creştini şi musulmani, Yasser sfârşind prin a-şi modifica decizia împăciuitoare cu un uppercut scurt, care-i va rupe lui Tony două coaste şi îi va duce pe amândoi într-o lungă bătălie în justiţie. Un moment în care trecutul personajelor, dar şi trecutul convieţuirii celor două etnii stau deopotrivă unul în coasta celuilalt, expunând ceea ce încet, măcinat în bucăţi mari de agonie sau în fire fine de dureri surde, a rămas din sufletul şi mândria lor, ambele grav rănite şi nevindecate.
De aici încolo filmul încearcă să predea o lecţie: cum să nu judeci, ca să nu fii judecat, cum să nu cauţi adevărul într-un singur loc, cum să nu te opreşti niciodată la suprafaţă şi să nu crezi că există ceva pe lume care e acolo sau apare fără motive mai adânci, iar aici conflictele stau în prima linie, cât e de greu să păstrezi balanţa când lumea ta interioară şi exterioară e dezechilibrată, cât e de uşor să dai vina pe celălalt în timp ce bârna din ochiul tău nu e deloc pai, cum într-un război toată lumea pierde şi cum rănile provocate de el rămân superficial închise chiar după zeci de ani, cum îţi poţi schimba perspectiva dacă îţi îngădui să te aşezi în locul celuilalt, cum nimic nu se poate împărţi doar în alb şi negru. Iar filmul impresionează prin forţa poveştii şi a personajelor, deşi se împiedică în câteva clişeizări; prin tumultul turnurii evenimentelor, care depăşesc rapid scala locală şi agită o întreagă naţiune, împărţind-o în tabere gata de atac violent, dar se şi auto-sabotează prin încheieri prea facile de situaţie, prin coloana sonoră uneori nefericit de zgomotoasă. Dar se salvează cu privirile expresive ale lui Kamel El Basha, cu maşina care îl lasă în drum şi e repornită de chiar adversarul lui, în mijlocul desfăşurării procesului, cu felul în care palestinianul ştie să stingă totuşi vâlvătaia orgoliului lui Tony, oferindu-i inteligent ocazia să îi rupă la rândul lui câteva coaste.
Poate cea mai expresivă pentru întregul film, e insistenţa din final de a survola/arăta largile cartiere de blocuri din Beirut, unde toţi sunt vecini, unul lângă altul, unul peste altul, despărţiţi şi apropiaţi de ziduri concrete şi imaginare, de viaţa şi istoria personală, de cea comună, de timpul în care au trăit. Undeva în punctul de fierbere al ciocnirii dintre cei doi, Tony admite că nu e Iisus, că e om. Şi astfel acceptă că drumul e în sens ascendent, că vindecarea, chiar dacă nu e uşoară, e accesibilă, e posibilă. Că pacea se face întâi cu tine şi apoi cu lumea. Că nu te poţi pune în locul celuilalt, dacă cearta cu tine nu s-a încheiat, dacă reflexia ta în oglindă e încrâncenată şi înfricoşată de perspectiva de a-şi pierde, odată cu iertarea de sine, ceva care îi devenise suport şi oxigen pentru întreaga viaţă - durerea îmbibată în dorinţa de răzbunare.
Insulta / The Insult a fost nominalizat la premiile Oscar din acest an, dar asta nu l-a împiedicat să işte discuţii în propria ţară asupra partizanatului regizorului cu una dintre tabere, în ciuda efortului lui de a arăta, aşa cum spune avocatul lui Tony, că "nimeni nu deţine monopolul suferinţei". Evident că fiecare dintre grupurile care l-au acuzat de părtinire a avut impresia că favorizează celălalt grup. Ceea ce s-a întâmplat şi aici, în sala de proiecţie de la Cluj, unde una dintre întrebări a lovit în acelaşi loc, poate cu gândul la refugiaţii din Europa, poate nu, chestionând decizia lui Ziad Doueiri de a-l "lăsa" pe palestinian să câştige procesul, pentru că asta i-ar arăta preferinţa. Un exemplu viu pentru cât e de greu să ţii balanţa unui astfel de conflict, într-o lume în care dreptatea rămâne un concept capturat de impresii şi dorinţe şi mai puţin de echilibru şi filtrare prin înţelegere, în care "iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi" încă se împiedică de noi înşine.