Fanny Ardant a venit la întâlnirea cu presa la ora stabilită, jurnaliştii au fost preveniţi de dinainte că este punctuală. Probabil ora matinală a determinat-o să renunţe la culoarea neagră pe care o alege mereu în vestimentaţie, era îmbrăcată cu o bluză bleumarin decoltată, o fustă înflorată care îi punea în valoare silueta, iar degetele îi erau acoperite de inele. O adevărată doamnă care nu-şi trădează vârsta, de o frumuseţe naturală ce emană eleganţă şi distincţie.
Nu poate alege cel mai important film din carieră, nu este încă vremea pentru asta, va spune care a fost rolul ei preferat abia când va fi pe patul de moarte. Subliniază însă că a jucat doar în roluri care i-au plăcut. Şi-a urmat mereu instinctul în cinema, ascultând pe toată lumea şi de fapt neascultând cu adevărat sfaturile nimănui.
În mod previzibil, una dintre primele întrebări adresate de ziariştii prezenţi la conferinţa de presă s-a referit la mişcarea #metoo. Actriţa spune că nu îi plac partidele, mişcările, chemările la luptă. Nu îi place ceea ce este la modă şi nu va face parte niciodată dintr-o mişcare. Viaţa, spune Fanny Ardant, este contradictorie şi trebuie să rămânem contradictorii.
Fanny Ardant e îndrăgostită de cărţi, de literatură, de poezia ruşilor pentru care a scrie însemna un act de curaj. Combate ideea potrivit căreia cei care iubesc cărţile nu iubesc viaţa. Crede că, dimpotrivă, esenţa vieţii se află în cărţi şi atunci când citeşti te simţi mai puţin singur. De altfel, îşi dezvăluie latura melodramatică şi nevoia de poveşti. Cu aceeaşi sinceritate, Fanny Ardant vorbeşte despre natura ei obsesională: atunci când merge la restaurant, comandă mereu spaghetti cu roşii. Dar se teme că într-o bună zi nu îi vor mai plăcea spaghetele cu roşii. La fel se întâmplă şi cu filmele. Când se apucă de un rol, în cinema sau în teatru, simte două sentimente contradictorii: plăcere şi deopotrivă furie, ambele stări îi dau energie.
Orice film este pentru Fanny Ardant ca o sticlă aruncată în mare: dacă spectatorul descifrează sau nu mesajul din sticlă este o chestiune de şansă.
Nu se consideră o "profesionistă", dar este bucuroasă că a avut mereu norocul de a face doar rolurile care i-au plăcut şi că a lucrat cu regizori în care a simţit că arde un foc sacru.
Deşi a declarat de mai multe ori că iubirea este cel mai important subiect de conversaţie, că poţi iubi prea mult sau poţi suferi din prea puţină iubire, nu vrea să vorbească despre relaţia ei cu François Truffaut. Însă dacă ar fi întrebată care a fost regizorul care a contat cel mai mult în cariera ei, ar răspunde fără ezitare că acesta a fost Truffaut.