Credinţa, tabu-urile şi atracţia sînt îngemănate în Nesupunere. Cine se aşteaptă la scene de sex va avea parte de ele, cine se întreabă cît de mult este dragostea o chestiune de libertate şi de alegere va primi răspunsul. Cred însă că toată lumea va aprecia cît de bine joacă cei trei actori, britanicii Anton Lesser (cunoscut pentru multe roluri din dramaturgia lui Shakespeare), Rachel Weisz (în rolul fotografei americane Ronit Kruskha) şi Rachel McAdams (în rolul soţiei evreice, Esti Kuperman). Într-un interviu pentru revista americană Out (dedicată persoanelor homosexuale), Sebastian Lelio spune că a pornit în adaptarea pentru ecran a romanului scris de Naomi Alderman ca şi cînd ar spune o poveste. Un basm despre o prinţesă plecată în exil şi care la întoarcere găseşte tronul gol, căci regele e mort. Succesorul la tron îi este prieten, dar şi rival, fiindcă acum e soţul fostei sale iubite. Din această dinamică a personajelor se naşte conflictul între datorie şi dorinţă, între morală şi iubire.
Lelio nu e evreu, nu e femeie (deşi acesta este cel de-al treilea film despre femei pe care îl face, după Gloria şi Una mujer fantastica), cu toate acestea se regăseşte foarte mult în povestea din film: "Cred în puterea nesupunerii", spune el. "Faptul că de mai multe ori în viaţă nu am fost supus m-a făcut cel care sînt acum".
Touch me not / Nu mă atinge-mă. Filmul ăsta a fost pe buzele tuturor după ce a cîştigat două premii la Festivalul de la Berlin 2018. S-a vorbit despre el fie în termeni extrem de laudativi, fie extrem de depreciativi. Unii dintre cei care îl desfiinţau nu îl văzuseră. Dacă vezi (integral, nu fragmente sau trailer) şi ai argumente să lauzi sau să critici, e ok. Altfel, nu.
Pe mine de la bun început m-a intrigat titlul. Mi s-a părut interesantă combinaţia lingvistică, una contradictorie, în care imperativul, îndemnul poate fi citit şi ca o negaţie: Atinge-mă!/Nu mă atinge! Abia cînd vezi filmul înţelegi la ce se referă.
Adina Pintilie e un regizor curajos. Folosesc intenţionat masculinul, pentru că demersul ei mi se pare că ţine de latura puternică a sinelui nostru. Îţi trebuie forţă să îţi explorezi vulnerabilităţile şi mai cu seamă să le expui. E ca o jupuire în public: în primele cadre e filmată în gros-plan pielea unuia dintre personaje, la final s-ar putea să pleci cu senzaţia că pielea ta a devenit transparentă. Zic s-ar putea pentru că Nu mă atinge-mă e un film foarte personal. Mă feresc să folosesc cuvîntul experiment şi să repet ce s-a spus deja. Mi se pare mai degrabă o experienţă. Pe care o ai sau nu. Această explorare e ca o imersiune în sensibilităţile şi prejudecăţile celui care priveşte. Nu uită nici o clipă că se află în faţa unui ecran de cinema, a unei convenţii acceptate, dar, în acelaşi timp, prin maniera de filmare şi prin faptul că Adina Pintilie trece la un moment dat de partea cealaltă a camerei şi se lasă ea însăşi filmată şi luată la întrebări de către protagonistă, perspectiva se răstoarnă. Şi tu, cel din public, te afli în obiectivul camerei de filmat. Dialogul, călătoria la care publicul este invitat a pornit de la dorinţa Adinei Pintilie de a uita tot ce ştia la un moment dat despre intimitate şi sexualitate. Voia să descopere alte adevăruri, nu cele care au format-o, care i-au venit de-a gata. Familia, societatea, clişeele reducţioniste ne livrează nişte concepte, avem impresia că ştim cine sîntem şi cum trebuie să ne raportăm la noi înşine şi la ceilalţi. Credem că ştim ce e permis şi ce nu, ce e frumos / ce e urît, despre ce poţi discuta deschis şi ce e ruşinos. Pare că trăim o epocă a libertăţii totale, dar poate că interacţiunea rămîne la un nivel superficial. Există pericolul să fim acaparaţi de standarde false ale perfecţiunii şi să fim incapabili de o relaţionare autentică. Touch Me Not vorbeşte despre acceptare, despre diferenţă şi despre dificultatea de a nu te pierde pe tine însuţi atunci cînd iubeşti pe cineva. Dacă vibraţi la vreuna dintre temele pe care le atinge filmul, dacă vă înfurie, dacă vă emoţionează, dacă vă pune pe gînduri, şi-a cam atins scopul. Mi-e greu să cred că poate lăsa pe cineva complet indiferent. Coloana sonoră e una obsedantă şi mela-mela-melancolică.
E greu să spui despre Touch Me Not că ţi-a plăcut / nu ţi-a plăcut, cert este că trebuie privit cu mintea deschisă. Într-o lume în care cel mai simplu este să judeci şi să pui etichete, să încadrezi în şabloane, filmul este un îndemn la toleranţă, la auto-cunoaştere şi la un contact bazat pe emoţie şi empatie cu cel care, deşi pare altfel, este la fel ca tine.
Adevărul este că niciodată nu mi-a plăcut lunea de după TIFF. De 17 ani îmi promit că voi găsi o strategie să jonglez mai bine printre atîtea filme, de 17 ani îmi încalc promisiunea. Îmi asum însă, ca de obicei, deciziile. Şi pe cele bune, şi pe cele mai puţin inspirate.
Filmul care mi-a plăcut cel mai mult în competiţie: Den skyldige / The Guilty / Vinovatul (r. Gustav Möller)
Documentarul ediţiei: Maria by Callas (r. Tom Volf)
Cea mai plăcută surpriză dintre filmele româneşti: Charleston (r. Andrei Creţulescu). (Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor şi Pororoca le văzusem în afara festivalului, au fost surprize la vremea vizionării)
Filmele care am rîs cel mai mult: Charleston, Smicha Hashmalit Ushma Moshe / O pătură electrică numită Moshe (r. Assi Dayan), The Man Who Killed Don Quixote / Omul care l-a ucis pe Don Quijote (r. Terry Gilliam)
Descoperirea ediţiei: regizorul israelian Assi Dayan
Bucuria ediţiei: dialogul cu actorul Şerban Pavlu
Nostalgia îmbinată cu uimire: Höstsonaten / Sonată de toamnă (r. Ingmar Bergman)
Cea mai răvăşitoare experienţă cinematografică: Idi i smotri / Come and See (r. Elem Klimov)
Cel mai mare regret: că ploaia mi-a dejucat planul de a verifica dacă mă mai emoţionez ca în adolescenţă şi dacă pot plînge în aer liber, la Vokzal dlya dvoikh / Gară pentru doi.