Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Heidi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un mistery thriller în tradiţia Noului Cinema Românesc - Heidi


martie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o butadă care a făcut istorie, Alfred Hitchcock sintetiza cele două forme ale tensiunii astfel: "Mister este atunci când spectatorul cunoaşte mai puţin decît personajele din film. Suspense este atunci cînd spectatorul cunoaşte mai mult decît personajele".

Mitulescu merge pe prima formulă şi menţine audienţa într-o cunoaştere limitată. Un poliţist aproape de pensie, Mişu Vişoiu (Gheorghe Visu) se apropie prea mult de o tînără (Cătălina Mihai) care urma depună mărturie împotriva unor traficanţi de carne vie, iar lucrurile iau o întorsătură cît se poate de tragică, din care audienţa stă cu sufletul la gură să înţeleagă ceva.

Chiar dacă tot filmul este văzut din perspectiva sa, în fapt, ştim foarte puţin despre Mişu Vişoiu. Nu doar că nu îi cunoaştem trecutul (aflăm doar că are o fată şi un nepot), nu doar că nu ştim ce face cînd nu se află în atribuţii de serviciu), dar, crucial fapt, nu ajungem să îi cunoaştem îndeaproape gîndurile.

Cumva, prezenţa lui Gheorghe Visu apare drept auto-suficientă. El îşi joacă personajul fără volute psihologice şi dă replicilor ponderea exactă (fie că el este cel care anchetează, fie că, dimpotrivă, el este anchetat). Mizînd pe zgîrcenia informaţiilor oferite audienţei, printr-un efect Kuleshov eficient aplicat, Mitulescu obligă audienţa să presupună existenţa unui interior sufletesc mai complex decît apare în simplitatea construită de jocul actoricesc zgârcit al lui Visu. Cu alte cuvinte, Visu joacă minimalist, permiţînd scenariului zgîrcit în informaţii, dar bogat în aluzii, să ne ghideze în a presupune, în a ne hazarda să umplem golurile din viaţa sufletească a personajului.

Aşa că introversiunea protagonistului va fi menţinută constant de-a lungul filmului. Atunci cînd presiunile exterioare sunt puternice, fie ele atracţii sexuale sau intimidări legale, Visu nu-şi dezintegrează personajul. Însă, nici nu riscă jocuri actoriceşti complexe, care ar fi dat substanţă psihologică, care l-ar fi legat mai organic de familia sa, sau, dimpotrivă, l-ar fi făcut să comenteze mai consistent despre cariera căreia şi-a dedicat viaţa. Mai consistent, adică, decît o replică seacă precum: "A fi poliţist înseamnă să vrei să prinzi hoţul şi apoi să ieşi la o bere cu colegii"!

Cătălina Mihai, la rîndul ei, redă sexualitatea "profesionistă" a lui Heidi. Reuşind să evite kitsch-ul asociat acestei categorii sociale, Mihai trece cu succes de la înfricoşarea vînatului, din prima parte a filmului, la încrederea arogantă a seducătoarei de succes. De la reticenţa martorului neîncrezător în protecţia legii la condescendenţa arogantă a tinerei conştientă de pasiunile pe care le trezeşte în celălalt.

Dincolo de personaje, atrage atenţia respectul cu care Cătălin Mitulescu se apropie de meseria de poliţist. Mişu Vişoiu este fidel meseriei sale, pe care o exercită cu eficienţa experienţei. Şefii săi nu par dominaţi de carierism sau de prostie. Relaţia ierarhică cu aceştia este rece, dar stabilă. Nu se intră în complicaţii hamletiene privind binele sau răul meseriei sau în dubitaţiile verbale şi legale din Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. A fi poliţist este aici o lucrare comunitară, constructivă, fără a cădea într-un discurs encomiastic. Agent şef principal Mihai Vişoiu este, de fapt, "nea Mişu". Toţi îl recunosc ca parte din comunitate, şi nici nu mai contează dacă îl refuză sau îl ajută.

Heidi nu este un film de recrutare produs pentru şcoala de subofiţeri de la Cîmpina, dar compune o imagine pozitivă a poliţistului pe un background onest, al realismului condiţiilor în care aceştia muncesc. Zidurile şi culoarele secţiei de poliţie sunt reci, neîngrijite, chiar dacă nu neapărat sordide. Maşinile de poliţie, simple Loganuri la marginea duratei de exploatare, permit cu greu desfăşurarea activităţii prin murdăria specifică Bucureştiului tocmai ieşit din îngheţ.

De altfel, fundalul Bucureştiului pe final de iarnă rămîne un comentariu vizual constant. Apăsător prin mizeria sa, frigul este mereu prezent: oamenii nu au chef unii de ceilalţi. Visează doar să se încălzească, ascunşi în casele lor. Într-o interpretare mai simbolică, sfîrşitul iernii nu anunţă venirea optimistă a primăverii surîzătoare, ci dezgheţul care va revela, într-un asalt de miasme, gunoaiele putride ale metropolei dîmboviţene ce fuseseră mascate de zăpadă şi conservate de îngheţ.

Aşadar, Cătălin Mitulescu menţine stilistica apropiată Noului Cinema Românesc (mai puţin duratele lungi, preferînd un montaj alert, potrivit genului), încercînd să livreze un policier decent. Condiţiile sociale sau dilemele post-comuniste sunt prezente, e drept, dar importanţa lor este secundară. Iarna şi mizeria periferiei, condiţiile insalubre şi hainele sărăcăcioase sunt prezente pe ecran şi construiesc verosimilitatea decorului, dar atenţia spectatorului este ghidată către dramele şi ispitele personajelor, către motivaţiile acestora autonome. Într-o cheie universală, personajele înfruntă atracţii interzise, pasiuni nesănătoase sau legături maladive, într-o relaţie de semi-independenţă de decorul post-comunist.

Filmul este disponibil şi pe reţeaua de streaming Netflix.




 Toate articolele despre Heidi


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristian Caloian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer