El iubeşte ochii mei (r. Enxhi Rista)
Costel Tican, recidivist cu mai mult de un sfert de secol petrecut în penitenciare, este, în pofida vicisitudinilor, un om dăruit de soartă. Cu o tristă ciclicitate, a ieşit din închisoare de mai multe ori doar pentru a-şi lăsa soţia însărcinată şi a comite o altă infracţiune, care să-l pună înapoi după gratii. Tată a nu mai puţin de şase copii, a reuşit să şi ţină aproape soţia şi familia într-o uniune de iubire rară, greu de găsit chiar la multe cupluri în libertate.
Dar ăsta este doar cazierul său.
Viaţa sa îi aparţine. Iar asta şi-o exprimă plin de talent prin cîntec şi dans. Cu adevărat "un învingător", aşa cum se auto-descrie. Fie că se desfăşoară în afară, cu gîndul alături de familia sa rămasă în libertate, fie că se exprimă artistic în reprezentaţiile pline de talent cu care îşi distrează colegii de detenţie, viaţa îi este plină, iar spiritul optimist. Şi unde mai pui că a reuşit să-şi transmită talentul şi mezinului, Costeluş...
În confesiunile lui Costel Tican, sinceritatea şi dragostea de viaţă depăşesc regulamentarele fraze de "îmi pare rău", "am greşit şi acum plătesc" (bănuim obligatorii pentru licenţa de a filma în penitenciar şi eventualul dosar de eliberare condiţionată) şi lăsa să transpară mîndria familistului împlinit. Orgoliul celui care ştie că a pierdut multe, dar care mai ştie că dragostea familiei este un har extraordinar de rezistent în timp şi imun la adversităţi.
Durabilitatea este cu atît mai impresionantă cu cît bine ancorată în sentimentele puternice dintre cei doi soţi, Costel şi Liana Tican. Iar soţia îşi declară dragostea într-un mod destul de neobişnuit pentru o cultură mai degrabă pudibondă şi conformistă.
În mai multe locuri din închisoare (camera de vizite sau curtea comună) precum şi în casa de chirpici a familiei, camera de luat vederi îşi urmăreşte energic protagoniştii. Atrage atenţia o filmare de 360 de grade în jurul lui Costel care performează în curtea puşcăriei, conferindu-i un statut de star ad-hoc care îl apropie mult de spectator.
Prin energia cu care îşi urmăreşte subiecţii şi prin empatia faţă de viaţa lor simplă şi grea, dar luminată de legături familiale calde şi puternice, El iubeşte ochii mei este o certă reuşită artistică. Mai mult, are curajul să depăşească prejudecăţi adînci şi să prezintă o persoană dublu stigmatizată: condamnat şi de etnie romă (o corelaţie nefericită şi endemică).
Iar toate astea într-o cinematografie în care poţi numără pe degetele de la o singură mînă producţiile cinematografice care ajung să străbată gardurile închisorii şi ale etniei. Spre comparaţie, Eu cînd vreau să fluier, fluier (Florin Şerban, 2010), se petrece tot într-un penitenciar, dar discursul determinist şi finalul tragic sunt într-o notă foarte diferită de optimismul şi căldura din actualul scurtmetraj. Iarăşi, Soldaţii. Poveste din Ferentari (Ivana Mladenovici, 2018) este, într-adevăr, tot o poveste de dragoste, dar explorează tocmai imposibilităţile relaţiei amoroase (cauzate de diferenţa de etnie şi de clasă socială) şi nu dragostea împlinită, aşa cum este prezentată aici.
Astfel, ceea ce aduce nou Enxhi Rista, regizoarea născută în Albania, nu este doar explorarea curajoasă a unor cărări mai puţin străbătute, cît un spirit solar, o împlinire sentimentală a protagoniştilor, complet neaşteptată în condiţiile date. Iar toate astea fac din El iubeşte ochii mei un feeling good movie extraordinar de autentic.
Munca noastră cea de toate zilele (r. Lucia Chicoş)
Rămînînd în acelaşi mediu al penitenciarului, stilistica şi temele se schimbă radical. Dacă El iubeşte ochii mei se concentrează asupra unei singure persoane şi a familiei acestuia, aici personajul principal este colectivitatea creată în condiţiile de detenţie. Iarăşi, dacă în prima producţie, energia şi dragostea de viaţă ale protagoniştilor sunt molipsitoare, aici, în stil neo-realist, cu cadre lungi şi decoruri sărăcăcioase, on location, este prezentată o felie din frustrările, îndoielile şi plictiselile deţinuţilor.
Singurul moment de interes este o discuţie aprinsă pe teme religioase. De la meritele participării la biserică (şi avantajele sale în penitenciar ca formă de petrecere a timpului) la semnul de întrebare asupra libertăţii de conştiinţă atunci cînd preotul de penitenciar, membru în comisia de conduită, evaluează un deţinut nu după meritele sale obiective, ci după participarea la slujbele ortodoxe ("Popa era la comisie. Dacă nu mergeai la el, Pac! Picai.")
Probabil tocmai datorită potenţialului de patimi pe care îl pot suscita subiectele religioase, regizoarea Lucia Chicoş preferă să nu îi urmărească pe deţinuţi decît pînă în buza bisericii. Îi filmează, dinăuntrul curţii puşcăriei, cum intră în lăcaşul de cult aflat într-un fel de purgatoriu, deopotrivă înăuntru şi în afara închisorii.
Apoi, cu un refuz încăpăţînat al escapismului religios, filmează cîţiva gardieni de penitenciar care ies pe poarta penitenciarului. Practic, un epilog editorial care arată clar preferinţa pentru o eliberare fizică, cu dovadă juridică, şi refuză soluţii transcendente livrate la pachet cu neavenite complicaţii de conflict de interese.
Trofeul Tinereţii (r. Răzvan Oprescu)
Documentarul nu este film propriu-zis. Adică, nu are moving pictures, imagini în mişcare, ci doar imagini statice. Cadre îngheţate ale unor hoteluri sau facilităţi turistice degradate din staţiunile balneare ale României (surprinse exclusiv în peisaje hibernale) sunt intercalate cu fotografii din copilăria regizorului. Iar toate acestea creează un fel de necrolog comun, al băilor şi al îmbăiaţilor.
O voce masculină din off îşi asumă, la început, un rol acuzator şi resentimentar faţă de trecute plictiseli de copii lăsaţi în seama bunicilor "la băi", prilej de nesfîrşite şi frustrante perioade moarte. Apoi, devine ce în ce mai nostalgic, evocînd trecerea dincolo a bunicilor prin aluzii precum: "radioul nu mai funcţionează, iar cotele apelor Dunării nu mai sună după ora exactă"
Imaginea bunicilor nu este cea consacrată, a seniorilor blînzi, implicaţi îngăduitor, în viaţa nepoţeilor. Dimpotrivă, ei sunt prezentaţi ca un fel de poartă către locuri şi durate ieşite din timp. Astfel, documentarul critică modelul est-european în care bunicii, de voie, de nevoie, preiau rolul de baby-sitter, şi îşi pun astfel o amprentă nedorită asupra nepoţilor plini de energie.
Încremenirea şi decrepitudinea acestora reflectă, în cheie economică, falimentul unei întregi industrii turistice. Lipsită de investiţii şi dedicată exclusiv beneficiarilor de bilete de sindicat, incapabilă să se atragă generaţii mai tineri, turismul balnear românesc apare aici mai îmbătrînit şi mai trist chiar decît de clienţii săi.
Mixul între imaginile îngheţate, fotografiile nostalgice din copilărie şi naraţiunea tristă din off se armonizează bine şi toate acestea împreună sunt creative, livrînd însă mai degrabă un eseu poetic, de atmosferă decît un documentar matur propriu-zis.