"Sigur, un critic e o persoană care merge la film, o persoană cu prejudecăţi, cu eventuale partizanate, cu gusturi modelate de tot felul de accidente biografice şi, până la urmă, de forţe supraindividuale, de nişte circumstanţe istorice etc. Dar un critic bun este cineva care a căpătat un anumit control asupra propriilor partizanate, asupra propriilor prejudecăţi, e conştient de ele într-o anumită măsură, le înţelege şi le poate prezenta în aşa fel încât cititorul să înţeleagă cine-i persoana care-i vorbeşte, de unde vine, ce forţe au format-o."
Peste exact o săptămână (29 iunie 2020), dacă diluviul de seară, cu care ne-au obişnuit serile ultimelor săptămâni, va fi luat o mult-dorită pauză, Gala Premiilor Gopo 2020 îi va oferi un premiu special domnului Radu Cosaşu. "Remarcabil scriitor, gazetar sportiv şi de film", aşa cum îl descrie comunicatul de presă al Galei, dl Cosaşu "a dedicat nenumărate materiale cinema-ului în rubricile sale din România literară, Dilema şi Dilema veche", după cum continuă acelaşi comunicat.
În chip fericit, cele două surse mai sus-indicate aşază lucrurile în matca lor corectă. Criticul cel bun se supune descrierii făcute de Andrei Gorzo, în timp ce prezentarea justă făcută dlui Cosaşu vorbeşte de un gazetar care a dedicat cinema-ului materiale, şi nu de un critic, fie el şi bun, care a scris cronici. (În paranteză fie spus, merită menţionat că perfectul compus descrie întocmai raportul dintre Radu Cosaşu şi textele despre film, în timp ce, pentru secţiunea sportivă a biografiei sale scriitoriceşti, prezentul e de rigoare: dl Cosaşu continuă să scrie săptămânal, vinerea, în Gazeta Sporturilor. Acesta fiind contextul, nu e, poate, lipsit de semnificaţie faptul că înmânarea Premiului Gopo se va face pe Verde Stop Arena, spaţiul acela reconfigurat acum vreme, plasat undeva între Barbu Văcărescu, Ramuri Tei şi Ţiţeica, pe ruinele fostului stadion ICSIM (Întreprinderea de Construcţii Speciale Industriale şi Montaj Bucureşti), din care mai există astăzi o tribună şi ceva iarbă. A primi un premiu de cinema pe gazonul unui stadion de fotbal, iată genul de producţie SMOC cu care viaţa are drăgălaşul obicei de a-i onora, uneori, pe cei ce nu se feresc să-şi invite iubitele la o aceeaşi cofetărie).
Întâmplător sau nu (din nou, recursul la coincidenţe!), am revăzut serile trecute (era să scriu diluviile) acea Casablanca. Apoi, pradă obişnuitului exces de lene indus de marile plăceri, am preferat telefonul mobil bibliotecii si am google-it: Cosasu Casablanca. Ce-am primit? Un text dilematic din februarie 2011, al cărui debut devine după cum urmează:
"Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din serviciile multilateral-dezvoltate; ţin să vă comunic că, în prima duminică a anului 2011, am văzut pentru a nu ştiu cîta oară Casablanca la postul TV Acasă; nu am rezistat ispitei de a revedea această non-capodoperă mai tare decît multe capodopere, acest hymne à l'amour la care ne uităm din tinereţe ca Bogart la Ingrid Bergman, cu acea replică devenită cod: "E o plăcere să te pot privi, puştoaico!". Nu am rezistat, dar întrebarea care m-a lucrat a fost: Casablanca rezistă şi în 2011? Rezistă mutaţiei, ba chiar răsturnării valorilor? Rezistă noii corectitudini politice care pune semnul egal între fascism şi antifascism, între stalinism şi hitlerism? Nu e prea antifascistă pentru anticomunismul de azi? De ce nu s-ar supune şi Casablanca "trecerii timpului" - cum e tradus în româneşte cîntecul inatacabil al lui Sam, "As Time Goes By"? E greu să scapi de asemenea întrebări sumare, deloc stupide."
Îmi vine să spun, cu o formulă curat cosaşiană, cunoaşteţi un text mai la zi decât acest citat extins? Prefer să nu intru în detalii, fie şi pentru că, un alt citat din dl Cosaşu (scris în 1981, poate chiar mai devreme), publicat de chiar Andrei Gorzo (SMOC redivivus, desigur!) pe 11 iunie 2020, pe pagina-i de FB, spune scurt şi net: "Mic şi tânăr, făceam alergie la această fiertură reacţionară în care mi se cerea să-i plâng pe sudişti fiindcă nordiştii mei au venit peste ei, să le ia sclavii devotaţi, lăsându-i fără bal, fără bani, pradă unor sentimente eterne. Adevăratul snobism este - şi azi - acela de a discuta acest film în afara ideologiei lui."
Revenind la definiţia lui Andrei Gorzo despre cevasăfie criticul bun, dl Cosaşu nu şi-a ascuns niciodată partizanatele, după cum a avut dintotdeauna obiceiul de a-şi privilegia prejudecăţile. Doar că, în chip uluitor pentru ţara şi epocile trăite, acestea au neaşteptatul obicei de a fi "de bine". În esenţă, dl Cosaşu este unul dintre puţinii oameni ce poate fi definit prin prisma iubirilor sale, iară nu cu ajutorul antonimelor acestora.
"Apoi, dincolo de subiectivitatea asta inerentă judecăţii de gust, există o zonă unde lucrurile stau mai obiectiv. De exemplu, cum contextualizezi un film?", spune Andrei Gorzo în interviul citat. În cazul dlui Cosaşu, subiectivitatea vine fix din contextualizarea unui film care înseamnă, adesea, strada, cinematograful, anul, iubita, prietenii, regimul vizionării. Ca şi în cazul textelor despre sport, materialele cosaşiene despre cinema sunt, în egală măsură, cosaşiene şi despre cinema. Citindu-le, nu "vedem" golul lui Dobrin sau zâmbetul de pe urmă al lui Rick, ci îi cunoaştem pe Gicu & Boggie ai autorului.
"Ştiu că nu e adjectivul cel mai ataşant, dar trebuie să admitem că, în primul rînd, Casablanca e datată, ceea ce nu-i scade din emotivitate. Aş spune - pentru a nu mă pierde în teoretizări - că e datată, dar nu pentru asta o iubim. Casablanca e datată, însă rezistă, ca "Marseilleza" aceea, tot mai vorbită de rău din cauza versurilor ei hohotitoare, inepuizabilă însă în eficacitatea ei emoţională. Play it, Sam!", încheie dl Cosaşu textul amintit. Fără a trivializa o secundă analiza atentă, aplicată, competentă, talentată, echilibrată ce s-ar cuveni să fie ocupaţia de bază a criticului, dl Cosaşu ne semnalează, în acelaşi timp, că nu e nimic în neregulă, ba, din contră, că e totul de dorit în a ne recunoaşte emoţiile, pune pe masă pasiunile, ba chiar îngădui oarece lacrimi când vine vorba despre spectator şi imaginile acelea în mişcare, de pe ecran, de pe stadion, de prin viaţă.
"În mod ideal, păstrezi în tine şi un spectator inocent şi apt să reacţioneze emotiv sau visceral, o parte din tine care plânge, de exemplu, în timp ce o altă parte îşi păstrează distanţa şi observă cu interes intelectual felul în care filmul îşi obţine efectul, felul în care te face să plângi", sună un ultim citat din Andrei Gorzo. E de presupus că ar găsi plasarea sa în genul ideal o nedorită exagerare. Şi totuşi, dacă există un om care să se apropie de portretul schiţat de Gorzo în fraza de mai sus, acesta este fix dl Cosaşu.
Pentru că seara Gopo 2020 va fi, totuşi, seara dumneavoastră, domnule Cosaşu, şi pentru că nu se cade să vă stingherim câtuşi de puţin, să cădem, vă propun, la un soi de pace nicicum împăciuitoristă, propunând înlocuirea adjectivului "ideal". Dacă nu e prea mult, îmi permit să vă transmit, pe această cale, că suntem, câţiva, nu ştiu să spun cât de mulţi, care am semna oricând o scrisoare deschisă ce ar începe cu "Se înmânează fermecătorului domn Radu Cosaşu". As time goes by, formularea e inatacabilă.
Referinţe:
forbes.ro/andrei-gorzo-o-persoana-care-merge-la-film-170975
dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/casablanca-in-trecerea-timpului