Cărturan spune povestea personajului omonim, care află că durerile de stomac apărute de o vreme sunt cauzate de un cancer în fază terminală. La vedere, povestea unui om care încearcă să asigure viitorul nepotului său. Dincolo de suprafaţă, povestea unui om care a pierdut, rând pe rând, totul. Locul de baştină (de care numeroase semnale ne arată că este, în continuare, profund legat), soţia, fiul, nora, viaţa.
Doar prima pierdere a avut un sens. "Am venit aici să fiu mai aproape de băiatul meu", îi spune Cărturan preotului excelent interpretat de Adrian Titieni. Despre soţie, fiu şi noră, nici o vorbă. În privinţa cancerului, nici o cauză. "Cine ştie?".
Satul, imaginat de scenariul co-scris de regizorul Liviu Săndulescu (debut in lungmetraj) şi de Bogdan Adrian Toma, e un paradis. Culorile au o intensitate care aproape răneşte retina, liniştea e deranjata doar de ciripituri, râul e propice pescuitului, maşinile sunt rare, când nu sunt pustii, drumurile sunt luate în stăpânire de bicicletă. Vecinii, deşi vizitaţi de mici puseuri de egoism, par cu toţii oameni de treabă. Singurul demon: lipsa opţiunilor pentru cei care vor să trăiască şi altfel decât din muncile tradiţionale ale satului. De unde şi exodul celor tineri.
La oraş, Cărturan se izbeşte de sistemul naţional de protecţie socială, secţiunea copii instituţionalizaţi. Subdimensionat, corupt. Chiar şi aici, însă, camera lui Oleg Mutu nu insistă pe vreun cadru mizerabilist. Casa de copii pe care o vizitează nea Cărturan sclipeşte de curăţenie.
Hotărât lucru, deşi include porţiuni deloc neglijabile de comentariu social, filmul nu îşi propune să arate cu degetul. Să găsească vinovaţi. Să invoce posibilitatea că altundeva, altcândva, lucrurile ar putea sta altfel.
Filmul e povestea simplă şi tragică a unui om căruia sistematic destinul îi închide toate drumurile. Un om pentru care, de la un anumit încolo, totul devine prea târziu. Un om cu care ai putea să împarţi o ţigară şi lângă care s-ar cuveni să taci. Un munte de om aproape de prăbuşirea finală, un munte de actor, care îi împrumută lui Cărturan parte din discreţia şi demnitatea personale.
De Cărturan publicul nu s-a prea apropiat. Nici criticii n-au fost prea generoşi, în cazul în care nu l-au ignorat, de-a dreptul. S-a spus ca e prea tributar stilisticii Noului Val şi că, se ştie, în 2019 e prea târziu (şi) pentru Noul Val. S-a spus, apoi, că scenariul pierde din cauza insistenţei personajului de a-şi face pomană încă din timpul vieţii, urmare a unui obicei din satul lui baştină. A fost considerată o ţăcăneală puţin credibilă, cu iz de superstiţie, neglijându-se accentul pus de personaj pe caracterul "că aşa e tradiţia acolo de unde vin eu". Un om care pierde fără explicaţie totul parcă are nevoie / voie de / la un punct fix la care să se raporteze, chiar dacă acel punct fix nu e chiar cel obişnuit lucru cu putinţă, nu?
Personajul lui Teo Corban nu dă vina pe nimeni pentru nimic din ce i se întâmplă. Când află că e pe moarte, îşi fixează două obiective şi încearcă să le atingă. Apoi e gata de plecare. Cu discreţie şi demnitate. Fără să supere, fără să deranjeze, fără să se revolte. Aşa cum au trăit şi au murit milioane şi milioane de oameni sute şi sute de ani.
Camera lui Oleg Mutu stă fixă şi departe de personaje, în acord cu o versiune a stilisticii Noului Val, pentru că aşa ne situăm şi noi faţă de acea tipologie umană şi de lumea creată de ea. Noi am ales o altă cale şi am creat o altă lume. Pe noi ne vor privi cei ce vor veni. Tare norocoşi am fi dacă vor găsi un Teo Corban să ne interpreteze.