Trapa deschisă în prezentul necombatant duce în abisul unor lupte bizare între demoni cu chip uman, încorporate în simbolicul hotel al vampirilor, mustind el însuşi, la propriu, prin pereţi şi culoare, de sânge, mult sânge, bulion ofensator pentru ochiul comun, inocent. Construcţie fantomatică, onirică, repulsivă, povestea abundă în scene violente, de o violenţă extremă, alternând cu vagi şi complementare secvenţe desprinse din cotidianul paşnic, prietenos. Asamblarea e forţată, dacă n-ar fi măgulitoare, întrucât sunt imagini filmate la Cluj, în hotelul Continental (şi el macabru la ora filmărilor), la castelul Huniazilor şi în salina din Turda (superb şi straniu iluminată). Motivarea vine din fugitiva documentare asupra Neamului Corvinilor, a unui Dracula istoric şi a contesei Elisabeta Báthory cu faimă sinistră, repere exploatate exclusiv vampiristic, extrase din istorie pe filiera infamă de tip Bram Stoker. Liantul care se face cu Transilvania medievală, vrem nu vrem, trece prin Dracula şi Sion Sono valorifică în actualitate combinaţia într-un derutant montaj al capacităţilor de ambiguizare pe tema demonismului grosier. Eroii prinşi în conflict nimicitor trec praguri spre dobândirea puterii, astfel că inocenta Manami este prinsă la mijloc de cele două clanuri rivale, conduse de malefica arătare K (nu e vorba despre eroul lui Kafka!), lideră a clanului Dracula, şi Yamada, conducătorul Corvinilor.
Studenta japoneză venită la Cluj e târâtă literalmente în abisurile mitului ca o pană din aripile unui înger prinsă în vârtejul unei tornade pustiitoare. Din epoca medievală până la sfârşitul lumii e doar un pas (ni se sugerează) şi regizorul ţine să fruncifice imagini apocaliptice trase la indigo după modelul filmului catastrofă (invenţie japoneză). Tot ce intră în acest flux distructiv este redat live, într-o combustie a realului şi a elementelor exterioare. Mă mir cum şi unde mai găseşte Sion Sono resurse şi loc pentru a insinua filonul poetic personal, în stare să dea adâncime imaginarului fantastic lipsit de substanţă. Dar această secvenţă de un dramatism suav există. Protagonista desemnată să facă legătura dintre cele două lumi, răvăşită de experienţe exterioare, nu-şi explică rătăcirea în abisul umbrelor şi vrea să-şi recupereze inocenţa. Ea înaintează debusolată pe un câmp înzăpezit şi cere la modul patetic: "Daţi-mi interiorul înapoi!" E punctul sensibil atins într-un film combinativ excedat de crime gratuite şi violenţe ostentative. Alături de echipa japoneză formată din Yumi Adachi, Megumi Kagurazaka, Kaho, apare şi clujeanul Cristian Rigman în chip de urmaş al lui Dracula. Prestaţia lui se integrează perfect în iureşul naraţiunii. Poate că filmul lui Sion Sono Tokyo Vampire Hotel este şi un fel de omagiu artistic adus Festivalului Internaţional de Film Transilvania.