Scenografia e simplă şi schematică; o mică oază de vegetaţie cu doi copaci ridicată pe un postament - ce aduce cu reproducerile "naturale" pe care le găseşti la tot pasul la intrarea opulentelor edificii din Las Vegas - ocupă fundalul scenei.
Doi prieteni, Pithetareus (interpretat de regizorul însuşi) şi Euelpides ( nume cu semnificaţii alegorice: Vorbă Dulce şi Speranţă), rătăcesc în căutarea lui Epops (fostul rege al Traciei aflat în exil, Tereus care, dezamăgit cu condiţia sa umană, s-a transformat într-o pupăză şi trăieşte laolaltă cu păsările). Ei sunt asistaţi de două călăuze (cioara şi gaiţa) - două vahane (ce definesc condiţia lor, în devenire, de zei în împărăţia păsărilor) - care-i conduc pe tărâmul lui Tereus. Trochilus, servitorul lui Tereus, transformat la rându-i într-o ciocănitoare, pentru a continua să-l servească pe stăpânul său, îşi face apariţia pe o cracă din mica oază.
Trochilus este magistral interpretat de Michalis Sarantis, ce se remarcă printr-o fizicalitate excesivă: se balansează dezarticulat într-o coregrafie şi o succesiune de grimase ce trimit mai degrabă la o maimuţă; doar mişcările excesive şi rapide din gât sugerează activitatea furibundă a ciocănitoarei. Epops (Christos Loulis) este deranjat din somn după o masă copioasă procurată de sclavul său. Dezamăgiţi de situaţia taxelor ridicate din Atena şi nesăbuinţa zeilor, cei doi prieteni ar dori să afle de la Tereus dacă a întâlnit în zborul lui un oraş unde să domnească iubirea, pacea şi liniştea. Tereus mărturiseşte că nu a întâlnit un astfel de oraş.
Pentru că utopiile nu există, dar se construiesc, Pithetareus îi propune lui Tereus mobilizarea păsărilor pentru a guverna lumea în locul zeilor prin construirea unui oraş în cer. Oamenii vor aduce sacrificii păsărilor de-acum încolo, iar zeilor li se va lua puterea, de care fac abuz, prin înfometare: jertfele şi miasmele sacrificiale nu vor mai ajunge la ei. Fortăreaţa din cer înconjurată de un zid de apărare se numeşte: "Cetatea Cucului din nori". Corul antic, păsăresc (parabasis) ocupă partea dreaptă a scenei şi e format din câteva instrumente şi solişti desprinşi dintre actorii ce preiau pe rând microfonul. Muzica originală creată de Angelos Triantafyllou însoţeşte această reprezentaţie, alternând acorduri minimalisto-liturgice ce trimit la Arvo Pärt, cu ritmuri de sarabandă sau stridenţe vocale interpretate de privighetoare, soţia lui Epops (Vasiliki Driva).
Karathanos nu urmăreşte estetica teatrului antic, actorii-păsări nu poartă măşţi, nici straie păsăreşti, ei nu se deosebesc de oameni. Alegoria e subţire, atât că actorii vorbesc uneori în onomatopee, împrumutând graiul păsărilor, în spiritul textului - pentru desăvârşirea comicului de limbaj. În fapt, antropomorfizarea păsărilor este în consens cu antropomorfismul zeilor. Miturile Greciei antice nu propun neapărat eroi şi fapte exemplare, ci vorbesc mai mult despre slăbiciunile umane. Zeităţile-păsări ce aparţin religiilor primitive (remarcabile la egipteni, japonezi - tengu,... ) conferă expunerii o dimensiune în illo tempore, sugerând o posibilă mitologie aviară anterioară Olimpului.
Fauna păsărească e definită de varietatea cromatică; femeile poartă rochii estivale într-o cromatică fauve, bărbaţii - pantaloni scurţi şi cămăşi cu desene şi culori marine. Doar Tereus, fiind un personaj hibrid om -pasăre, are o vestimentaţie stranie, de camuflaj. În prima scenă, Tereus poartă o robă neagră, strâmtă cu glugă şi chiloţi albi lăsaţi pe vine - ce-ar vrea să sugereze procesul de năpârlire. Se mişcă poticnit, într-o poziţie semi-erectă şi poartă o cocoaşă, dând semne vădite de decrepitudine. "Năpârlirea" este prezentată simbolic ca o renaştere, dând cont de noua condiţie superioară, conferită de zbor. După ce şi-a lepădat vechile "pene", Tereus reapare în chiloţi, la bustul gol, sub forma unui bărbat tânăr şi atletic. Cocoaşa de pluş mai stăruie pe spate, legată cu o centură, dar pentru scurt timp.
Năpârlirea femeilor e sugerată de dezgolirea sânilor. O singură "pasăre" nu poartă veşminte umane, ci etalează un penaj fabulos. Definită de Trochilus drept o pasăre de mlaştini (flamingo), este o apariţie exotică şi stranie ce aminteşte de tablourile lui Douanier Rousseau. Îşi târâie cu greu după ea penajul abundent şi psihedelic, cu încetinitorul şi este complet mută: o adevărată "rara avis" între oamenii-păsări! Procesiunea păsărilor invocate de Tereus pentru a le propune îndrăzneţul proiect al lui Pithetareus e un carnaval al văzduhului, un târg de curiozităţi, în care diversitatea şi grotescul se îngemănează: un drag queen cu ochelari negri sclipicioşi poartă în braţe şi se iubeşte cu o pitică. Păsările intră în scenă purtându-şi fiecare copacul ca pe-o soartă , pe care-l vor înfige în mica oază de vegetaţie, ce se va transforma într-o pădure. Un gest ritualic, preludiu pentru demersul lor viitor de-a pune temeliile unui cetăţi extraordinare ce le va face stăpânele lumii.
Copacii servesc ca axis mundi, similari stâlpilor-totemici purtaţi de primitivi ca să marcheze locul, atunci când întemeiau o nouă aşezare. Intrarea păsărilor în scenă este năprasnică; un dans nebun, semi-acrobatic, cu tentă orgiastică sugerează Bachanalele lui Dionysos. Karathanos face în fapt aluzie la nunta lui Pithetareus cu Basileia din finalul piesei, inspirată de un rit de primăvară a lui Dionysos. În acest rit al reînnoirii, Dionysos preia rolul lui Zeus. Dionysos "născut de două ori", jumătate om ( din muritoarea Semele) se nunteşte cu Basilinna (regina mică) şi este numit "rege al zeilor cosmici". Dionysos înseamnă ad literam "Noul Zeus"- rol îndeplinit în scena finală a nunţii de Pithetareus.
Reacţia feroce a păsărilor, când Tereus le propune proiectul lui Pithetareus este reprezentată printr-un moment coregrafic inedit: un dans turbat de gherilă, ritmat de grimase şi gesturi pregnant păsăreşti. Guvernat însă de o armonie subtilă, interioară, el descrie dispoziţia sinergică şi univocă a mulţimilor in delir. Dansul e susţinut muzical şi vocal de ultragiul păsărilor "vânate", jumulite" de oameni şi mai apoi obiectul unor "mâncăruri delicioase". Cele trei femei cu rochii strident colorate se transformă în veritabile erinii cu sânii dezgoliţi, fugărindu-i provocator pe cei doi intruşi. Aceeaşi mulţime dezlănţuită apare câteva momente mai târziu, dintr-odată însufleţită de noile idealuri, îmblânzită orfic de acorduri muzicale şi "Vorba Dulce", iscusită a lui Pithetareus.
Furia dezlănţuită şi credulitatea, naivitatea vulgului, concentrate de Karathanos în aceeaşi scenă, suprapunând dihotomic cele două ipostazieri ale mulţimii peste discursul elocvent al lui Tereus, constituie o mare sursă de comic. Dorinţele contradictorii de-a domina (Tereus - regele exilat, domnind peste păsări, Pithetareus ce urmăreşte să ia locul lui Zeus) şi de a se aservi unor fiinţe superioare, de a-şi căuta noi idoli, proprii naturii umane, se întâlnesc magistral în această scenă.
Ca de-obicei, animaţi de interese meschine, oportuniştii sunt primii care abandonează vechea ordine, iar textul lui Aristofan abundă de astfel de apariţii. Regizorul nu pare a fi prea interesat de aspectul etic al acestor episoade, ci mai mult de conotaţiile lor comice, rezumându-se la episoadele cu Cinesias, poetul ditirambic ridiculizat de Aristofan pentru stilul său retoric şi emfatic şi Paricid, atras de obiceiurile unor păsări care-şi devorează părintele. Convertirea la noul cult al păsărilor e cât se poate de simplă: se pun la dispoziţie aripi. Cinesias susţine că aripile îl vor ajuta în găsirea inspiraţiei.
Urmează un recitativ - rap în limba greacă susţinută de mesagerul-ciocănitoare (acelaşi actor Michalis Sarantis) acompaniat de o desăvârşită coregrafie hip-hop. Doritor să intre cât mai repede în posesia averilor, Paricid soseşte în oraşul dintre nori sperând că noua legislaţie păsărească admite paricidul. Dar, ca întotdeauna, legile sunt controversate, Pithetareus oferă contra-exemplul berzei care trebuie să-şi îngrijească părintele care a învăţat-o să zboare. Intrusul este îndrumat către alte teritorii unde să-şi consume energiile "belicoase" în scopuri mai nobile. Regizorul insistă asupra ideii de oraş deschis oamenilor, păsărilor, zeilor, de-a valma, guvernat de noua lege a iubirii şi a păcii, trecând cu uşurinţă peste "intruşii" din piesa lui Aristofan.
Toată lumea e binevenită, inclusiv audienţa. Spectatorii sunt invitaţi să facă figuraţie pe scenă; tineri, bătrâni ies dintre rânduri, deranjându-i pe cei mai leneşi, resemnaţi la condiţia lor umană şi urcă scările către oraşul din cer. Se înghesuie cu toţi pe bordul scenei, amestecându-se cu actorii. Aici sunt primiţi cu bucurie, unii sunt îmbrăţişaţi, alţii sunt invitaţi la dans, alţii sunt "ciocăniţi" sau "ciupiţi" de unele păsări mai obraznice. Scena e dintr-odată foarte puternic luminată, o muzică şi o atmosferă stranie şi delirantă, ca o întâlnire cu extratereştrii. Nu apare nici o farfurie zburătoare, doar un balon alb, uriaş, luminat pe dinăuntru, ce levitează la frontiera dintre scenă şi sala de spectacol. Uşurat de povara oamenilor ce-au plecat să trăiască în "cetatea din nori" - ţinut de sfoară de Pithetareus - pământul se balansează între două ceruri - al vieţii şi al artei - ce pentru câteva clipe fuzionează.
Zei, semizei şi oameni o pornesc către oraşul dintre nori. Prometeu, deghizat într-un costum de professional, pentru a nu fi recunoscut de zei, apare neînlănţuit, eliberat de mitul său şi gata să-şi ofere serviciile păsărilor, înşelându-l pentru a treia oară pe Zeus, ca atunci când, odinioară, a intervenit pentru oameni. Îşi exhibă din când în când ficatul scormonit de vulturi, pentru a-şi expune ultragiul şi a-şi demonstra identitatea. Prometheu îl înştiinţează pe Pithatereus despre "înfometarea zeilor" ce vor sosi în curând la porţile cetăţii ca să încheie pace. Tot el, îl sfătuieşte să nu accepte pacea decât când Zeus îi va preda sceptrul şi i-o va da pe Basileia, consoarta sa, ca soţie.
Scena cu zeiţa Isis, fiica lui Zeus, care transgresează tărâmul păsărilor sub forma unei creaturi măiestre cu un penaj într-o cromatică vie, trenează într-o suită de gaguri şi formule comice stereotipe. Isis se vrea o apariţie senzuală, care se scaldă într-o baltă de ciocolată, după ce i s-a aplicat pe faţă o tartă din acelaşi produs. Isis se defineşte ca o structură compozită de flori şi păsări - la limita dintre regnuri. Îşi etalează formele printre pene, incitându-l pe bătrânul Pithetareus care o ameninţă cu violul dacă nu părăseşte "Cetatea Cucului din nori". Intră Hercule şi Poseidon, ca mesageri ai zeilor ca să negocieze pacea. Îmbrobodit cu delicioasele oferte culinare, provenite din nişte păsări oligarhice, condamnate la moarte pentru acţiuni subversive, Hercule acceptă toate condiţiile (spre indignarea lui Poseidon!) inclusiv cedarea lui Basileia, pentru a nu se repeta "războiul troian" din cauza unei femei. Pacea fiind stabilită, zeii sosesc şi ei în cetatea dintre nori să sărbătorească noua ordine: Afrodita şi marele Zeus, însuşi - o apariţie fabuloasă - un bărbat frumos, desprins direct de pe vasele greceşti, cu ambele picioare amputate din genunchi, ce se continuă cu nişte proteze metalice (de tipul acelor - Blade Runners- pe care alerga atletul olimpic Pistorius), ce se aseamănă cu picioarele de cal. În continuă mişcare şi balans, pentru a-şi ţine echilibrul, cu părul bogat şi negru, lăsat pe spate, pare mai degrabă un centaur în suferinţă, gata, ca şi Chiron, să-şi cedeze dreptul la nemurire entuziastului Pithetareus. Rolul lui Zeus este interpretat de YannisSevdikalis (atletul grec care deţine recordul mondial la săritura în lungime la paralimpice).
Dincolo de ilustrarea unei satire sociale din perioada decăderii politice a Atenei în vremea lui Aristofan, Karathanos urmăreşte o lume itinerantă, migratoare, în continuu exod. El extrapolează această idee la universul teatrului în continuă căutare de forme noi, la teatrul său experimental şi itinerant ce transcende spaţiul dar şi timpul atunci când se reiterează în bătrânul edificiu antic din Epidaurus. Zborul, aripa, - elemente simbolizate de pasăre - noţiuni vehiculate de această piesă, sunt instrumente de elevaţie, de depăşire a condiţiei. După cum declară însuşi regizorul, locuitorii acestui oraş trăiesc "cu capul în nori" în cetatea la care visează, aspiră, unde oameni, zei şi animale sunt chemaţi să convieţuiască în libertate. Şi, printre ei, spectatorii sunt invitaţi şi ei să participe la visul lor de zbor.