Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dovlatov

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înc-o vodcă şi mă duc - Dovlatov


iunie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cînd nu vrei să scrii literatură de propagandă şi compromisul să devină a doua ta natură, cînd te-ai săturat să fii paznic de lagăr, ghid la Rezervaţia Puşkin sau jurnalist care scrie la comandă politică, singura soluţie rezonabilă este să îţi faci geamantanul şi să pleci.

Scurta viaţă a lui Serghei Dovlatov s-a derulat între aceste borne. Pe jumătate armean, pe jumătate evreu, fiul unui director de teatru şi al unei actriţe, scriitorul rus a visat de copil la o carieră literară. N-a fost însă niciodată publicat în URSS decît în samizdat. În Uniunea Scriitorilor n-a fost primit niciodată, ba mai rău, a fost exclus şi din Uniunea Ziariştilor. A emigrat în America la sfîrşitul anilor '70, după o vreme textele lui au apărut în prestigioasa revistă The New Yorker. A publicat 12 cărţi, dar în ţara natală a cunoscut faima literară abia după 1990, cînd a murit la doar 48 de ani. În prezent este recunoscut şi în Rusia ca unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai epocii sale, însă mai întîi americanii i-au recunoscut valoarea. De altfel, în 2014, primăria oraşului New York a decis ca o intersecţie din oraş să îi poarte numele.

Cu cîţiva ani în urmă, editura Humanitas a publicat, în traducerea Margaretei Şipoş, trei dintre cărţile scrise de Dovlatov: Rezervaţia Puşkin, Compromisul şi Geamantanul. Toate trei sînt autobiografice şi se referă la experienţe trăite în Rusia sovietică. Sentimentul cel mai acut cu care am rămas la vremea cînd le-am citit este că sînt scrise cu foarte mult umor. Da, contextul politic sovietic era insuportabil, viaţa grea, căci Dovlatov se lupta nu doar cu cenzura, ci şi cu sărăcia. Însă antidotul pare să fi fost sarcasmul şi autoironia; Dovlatov nu se prezintă niciodată ca autor neînţeles sau damnat. Are pentru orice situaţie limită o expresie cinică sau o glumă de un umor subtil, adesea subversiv.

La Festivalul de Film de la Berlin din 2018, primul film despre Serghei Dovlatov a cîştigat două trofee: Ursul de argint pentru contribuţie artistică şi Premiul Berliner Morgenpost Reader's Jury. Regizorul Alexei German Jr. a ales să nu facă un film biografic clasic, cronologic, ci ne lasă pe noi să îi recompunem povestea prezentînd doar şase zile din viaţa scriitorului. Accentul cade nu atît pe cariera literară a eroului principal, care face lucruri absolut obişnuite (se intîlneşte cu prietenii, merge la serviciu, încearcă să facă rost de o păpuşă pentru fiica lui, Katia), cît pe contextul social şi politic în care este plasată acţiunea, noiembrie 1971. Vremurile erau potrivnice: după relativa relaxare din anii '60, venise îngheţul ideologic. Dacă nu publicai, nu erai admis în Uniunea Scriitorilor, iar dacă nu erai admis în Uniunea Scriitorilor, practic nu existai. Serghei Dovlatov nu ştia şi mai ales nu voia să scrie ode închinate proletarilor, nici articole sau proză de preaslăvire a regimului comunist. E adevărat că se săturase să fie "nimeni", dar nici nu concepea să scrie doar de dragul de a fi publicat. În Compromisul, Dovlatov zice că anii în care a făcut jurnalism la comandă fiind corespondent pentru un ziar din Estonia sovietică au fost dominaţi de "minciună şi prefăcătorie", în Geamantanul foloseşte termenul "leninoree" pentru a denumi maculatura de partid produsă de un scriitor acceptat de regim. Era pe de-o parte realitatea pe care clasa politică o băga pe gît oamenilor, pe de alta realitatea pe care o vedeau cei care se încăpăţînau să rămînă verticali. Căci mai erau şi alţii ca Serghei Dovlatov. Din film aflăm că se întîlnea adesea cu prieteni din zona boemă a Leningradului: alţi poeţi nepublicaţi, pictori care nu reuşeau să îşi expună tablourile. Dovlatov spune că mereu a avut darul de a se înconjura de figuri pitoreşti, beţivi, cerşetori sau rataţi. Jazz-ul şi alcoolul condimentau întîlnirile frecvente cu intelectualii marginalizaţi ai vremii. Printre ei se remarcă un prieten pictor (interpretat de Danila Kozlovsky) cu care făcea contrabandă (ciorapi, blugi din Finlanda, dar şi discuri cu Pink Floyd!) şi Iosif Brodski (Artur Beschastny), poetul care a emigrat înaintea lui, căci era ameninţat cu închisoarea, şi care a luat premiul Nobel pentru literatură în anul 1987.

Cînd a emigrat şi el, Dovlatov povesteşte că a plecat doar cu un geamantan. Cărţile lui erau oricum dintre cele interzise, mobila pe care a avut-o a dat-o unor prieteni. Geamantanul era din placaj, scrie el în volumul omonim, iar în interior, "capacul era tapetat cu fotografii ale lui Rocky Marciano, Armstrong, Iosif Brodski. Într-o rochiţă transparentă, Lollobrigida. Vameşul a încercat să o dezlipească pe Lollobrigida cu unghiile. A reuşit doar s-o zgîrie. De Brodski nu s-a atins. A întrebat doar cine e. I-am răspuns că e o rudă îndepărtată..." Apoi, la patru ani distanţă, a deschis întîmplător geamantanul. În el, de-a valma, lucruri cărora Dovlatov le dedică fiecăruia cîte un capitol din carte: un costum la două rînduri, despre care zice cu ironie că ar fi mers la decernarea premiului Nobel, o cămaşă de poplin fabricată în România, o pereche de pantofi, o scurtă de catifea, o căciulă din imitaţie de lutru, mănuşi de şofer, o centură de ofiţer (rămasă din costumul lui Petru I, pe care Dovlatov trebuia să îl joace într-un film în care ţarul se întoarce în oraşul pe care l-a întemeiat şi e îngrozit cînd vede ce s-a ales de el) şi trei perechi de şosete finlandeze din nailon (obţinute de pe piaţa neagră, numai că tentativa de bişniţă a dat greş şi a rămas cu sute de perechi nevîndute). Pe fundul geamantanului era o pagină din Pravda cu portretul lui Karl Marx. Pe capac, figura lui Brodski. Iată ce scrie Dovlatov în introducerea volumului. "Între ei era viaţa: irosită, nepreţuită, o singură viaţă. (...) Era tot ce dobîndisem eu în 36 de ani. Cît trăisem în patrie. M-am gîndit: oare chiar asta e tot? Şi mi-am răspuns: da, asta e tot". Motto-ul cu care începe filmul lui Alexei German Jr. e un citat din poetul rus Alexander Blok, la fel şi cel din Geamantanul: "Dar şi aşa, Rusia mea, îmi eşti mai dragă decît orice alte plaiuri".

Pentru spectatorii care au văzut doar filmul şi nu au citit nimic de Dovlatov, perspectiva despre acest scriitor extrem de înzestrat s-ar putea să fie fragmentară. Bunăoară, relaţia cu soţia lui e destul de derutant prezentată în film. Soţii sînt în pragul divorţului, apar mereu în cadru foste iubite sau potenţiale amante ale scriitorului; ea se întîlneşte cu un coleg de serviciu, care ştie multe limbi străine şi lasă impresia că are mai mult succes social. Cu toate astea, în finalul filmului îl consolează şi îi promite că ea şi fiica lor Katia îl vor susţine mereu. Pînă la urmă, aşa a şi fost în realitate: Lena s-a hotărît mai întîi să emigreze, iar Serghei a urmat-o. El mărturiseşte că indiferenţa a stat mereu la baza relaţiei lor, copiii fiind totuşi preocuparea comună. O femeie poate face trei lucruri pentru un scriitor sovietic, notează Dovlatov cu umor în Geamantanul: "să-l hrănească, să creadă sincer în geniul lui sau să îl lase în pace. Iar ultimul lucru nu le exclude pe primele două".

Despre Serghei Dovlatov se ştie că era un bărbat foarte carismatic, înalt şi frumos ca un star de cinema. Sîrbul Milan Marić pare alegerea perfectă pentru rolul titular. Actorul este născut în 1990 la Belgrad, a absolvit Facultatea de Arte Dramatice, iar pînă acum a jucat în cîteva piese de teatru, scurtmetraje şi a avut roluri secundare în câteva filme sîrbe. Dovlatov este primul său film internaţional şi primul rol principal. Milan Marić este deosebit de convingător şi are în privire acea nostalgie care ne duce înapoi în timp pentru a înţelege mai bine constrîngerile la care erau supuşi în comunism artiştii. Un merit deosebit în succesul filmului îl au Elena Okopnaya, care a realizat costumele şi directorul de imagine Lukasz Zal, care reuşeşte să recreeze atmosfera din anii '70. O lumină lăptoasă acaparează ecranul, ninsoarea şi frigul predomină în scenele de exterior, iar culorile calde şi puternice în cadrele de interior. Grupurile mari de oameni sînt foarte bine surprinse de mişcările camerei, iar figurile personajelor secundare intră şi ies cu naturaleţe din cadru. Detaliile sînt şi ele parte dintr-o imagine ce încîntă ochiul, mi-a rămas în minte o ceapă încolţită de pe masa la care Dovlatov se îmbată în timpul unei întîlniri cu amicii de pahar şi de rezistenţă împotriva cenzurii.

"Nu am vrut să idealizăm, dar nici să scoatem la iveală fapte compromiţătoare. Ne-am dorit ca Dovlatov să apară ca orice fiinţă normală, nu ca o marionetă, filmul fiind inspirat din proza şi cuvintele sale. Am încercat să redăm un episod succint din viaţa lui Dovlatov în care au loc evenimente legate de căsătoria sa, de membrii familiei, de încercările sale de a fi publicat", spune regizorul Alexei German Jr. Dacă e să dăm crezare vocii lui Dovlatov despre perioada redată în film, a fost una cu "mici bucurii şi mari nenorociri". Nota care uneşte prăpastia între cele două stări este capacitatea de a face haz de necaz în orice împrejurare, oricît de absurdă. Potrivit minţilor îngustate de ideologie, personajul din Strigătul lui Edvard Munch e îngrozit de ororile capitalismului, iar Gogol, Tolstoi şi Dostoievski joacă într-un film de propagandă sovietic şi debitează nişte inepţii demne de tot rîsul. Dovlatov, care trebuie să scrie un reportaj după ce asistă la scenă, pare să fie singurul care vede ridicolul situaţiei.

"Habar nu ai cît curaj îţi trebuie să rămîi tu însuţi atunci cînd nu eşti nimeni", spune un personaj din film, o actriţă ce a fost nevoită să facă tot felul de compromisuri pentru a primi roluri. Ca să duci un trai decent, era preferabil să te laşi dus de val şi să acţionezi aşa cum îţi dicta sistemul. Şi totuşi, în ciuda presiunilor, au fost oameni care, în această lume strîmbă, au avut puterea să nu plece fruntea şi au ales să scrie aşa cum au simţit. Iosif Brodski şi Serghei Dovlatov sînt doi dintre ei. Dovadă că literatura este întotdeauna mai puternică şi adevărul poate învinge.





 Toate articolele despre Dovlatov
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2018
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Iadul din sufletele noastre - Dovlatov la TIFF, 2018, Diana Cuzic


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer