O astfel de întîmplare artistică a fost seara de 12 mai 2018, când mezzosoprana Roxana Constantinescu şi pianistul Andrei Licareţ au împărtăşit cu publicul aflat în Sala Mare a Ateneului Român lucrări din creaţia compozitorilor Reynaldo Hahn, Franz Schubert, Robert Schumann, Richard Strauss, Frédéric Chopin şi Xavier Montsalvatge.
Aflată în una dintre cele mai fericite perioade ale carierei sale, Roxana Constantinescu abordează cu pasiune toate genurile lirice, cu un ataşament deosebit pentru muzica de cameră. Pentru concertul planificat împreună cu pianistul Andrei Licareţ, a ales un repertoriu judicios gradat, de la lejeritatea franceză, trecând prin seriozitatea romantică germană şi încheind cu cântecele cubaneze prea puţin cunoscute în România.
Recitalul a debutat cu Cinci cântece de Reynaldo Hahn, melodii delicate, ce trădează totodată dragostea francezilor pentru chanson-ul simplu, direct, dar puternic. Ştiam că vocea generoasă a Roxanei Constantinescu se simte bine şi în ţesăturile transparente ale acestui gen de cânt, astfel că surpriza a venit de la Andrei Licareţ, pe care nu-l mai audiasem în postura de acompaniator. Tuşeul său a fost ferm, dar subtil, nuanţat, un sunet cu acea calitate a şcolii solide, de această dată generos submisiv vocii, pentru a o susţine perfect în stil.
Trecerea la teatralitatea liedurilor de Schubert s-a petrecut logic, prin cele două Impromptus op 90, al doilea şi al treilea, interpretate cu mixul just de candoare şi seriozitate, lucrări în care publicul se regăseşte uşor, dar care nu poartă în ele niciun strop de uşurătate, în ciuda titlului.
Au urmat lucrări de referinţă pentru lied-ul german, gen pe care Roxana Constantinescu îl domină de la o înălţime intelectuală şi afectivă uimitoare. Franz Schubert - Auflösung, Du bist die RuhMein Gruss an dem Mai, Meeres Stille, Der Zwerg, Robert Schumann - Patru lieduri din ciclul Frauenliebe und Leben: 'Seit ich ihn gesehen', 'Er, der Herrlichste von allen', 'Ich kann's nicht fassen, nicht glauben', 'Du Ring an meinem Finger' şi Richard Strauss: Wer hat's getan?, Wie sollten wir geheim sie halten şi Freundliche Vision. Lucrările constituie o selecţie extrem de serioasă, bogată în sensuri şi gradată istoric şi afectiv.
Fără emfază, se poate spune că mezzosoprana, trecută prin şcolile din Bucureşti, München şi Viena, acum stabilită la Paris, se află acum în unul din vârfurile carierei sale. Vocea sa e mai plină de armonice ca niciodată, iar trecerile de la o stare la alte, de la un micro-rol la altul - cum este cazul la Schubert -, se petrec în fracţiuni de secundă, chiar anticipând la finalul frazelor următoarea stare a piesei muzicale. Interpretarea sa trece dincolo de cunoaşterea intimă a formei muzicale, uimind publicul cu profunzimea şi seriozitatea prin care vocea sa transpune ideile muzicale complexe. Mai rar auzim un recital de lieduri în care vocea ascultă cu adevărat partitura pianistică, şi nu doar atât, participă la intricata construcţie pe care lied-ul o presupune, fără teama de a fi eclipsată sau pusă în umbră. Este şi meritul lui Andrei Licareţ pentru acest fin balans, pentru că, deşi apariţia fermecătoare a Roxanei Constaninescu te-ar îndemna să fii atent doar la voce, rafinamentul interpretării pianistice a cucerit şi animat deopotrivă audienţa.
Recitalul s-a încheiat romantic şi duios în acelaşi timp. Scherzo Op. 39 nr. 3 de Chopin l-a adus încă odată în postura solistică pe Andrei Licareţ, iar Cinco canciones negras de Xavier Montsalvatge au închis cercul, amintind de debutul concertului, melodii simple, fine, potrivite pentru o seară de mai.
Desigur, a urmat şi un bis, o lucrare ce a provocat cu siguranţă lacrimi majorităţii celor prezenţi, Bade, pentru ochii tăi, de Tiberiu Brediceanu. Nu cred că a fost o alegere întâmplătoare, ci un omagiu anilor de studiu şi formării din copilărie şi tinereţe. Recitalul de lied-uri din 12 mai 2018 a fost primul de o asemenea consistenţă pe principala scenă a Bucureştiului susţinut de mezzosoprana Roxana Constantinescu, iar dragostea pentru oraşul unde a crescut nu a părăsit-o niciodată.
Nu exagerez când afirm că am asistat la tipul de concert pe care l-am dori mai des prezent marile festivaluri româneşti, pentru a beneficia de popularizarea pe care o merită. Dincolo de profesionalismul desăvârşit, avem nevoie de astfel de apariţii ce traduc prin interpretare inteligentă şi încărcată de emoţie lucrări ce trec de statutul de miniatură, veritabile universuri complexe şi complicate, în care poezia se mariază fericit cu filozofia, drama şi muzica.
(Sabina Ulubeanu este compozitoare)