Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2018

Un veac de nelinişte (cu Ingmar Bergman)


Capital cultural, iulie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Orice se poate întâmpla, totul este posibil şi probabil. Timpul şi spaţiul nu există; bazându-se într-o măsură nesemnificativă pe realitate, imaginaţia învârte şi ţese noi modele." Cu aceste cuvinte a ales Ingmar Bergman să îşi încheie cariera cinematografică. Sunt rostite în finalul ultimului său film făcut pentru cinema, Fanny şi Alexander, din 1982, şi sunt preluate din piesa Un joc al visului, scrisă de un alt mare suedez pe care l-a admirat, August Strindberg. Cu rol de epitaf artistic, pasajul poate fi citit nu doar ca un cod de interpretare a ultimului său film, ci oferă cheia de intrare în multe dintre operele sale. Viaţa ca tărâm al visului, un loc în care realitatea şi fantezia se alimentează reciproc este una dintre constantele operei celui mai cunoscut cineast suedez. Un cineast al cărui nume nu mai are nevoie de un pre-nume, căci reprezintă garanţia valorii şi se identifică cu creaţia sa.

Când spui Bergman, spui aproape invariabil capodoperă. S-a născut în 14 iulie 1918 şi a fost captivat de imagine încă din copilărie, când trăia într-o lume ficţională pe care şi-a creat-o singur: la început cu ajutorul unui proiector rudimentar, primit cadou, apoi printr-un teatru de marionete pe care l-a construit la el în cameră. Lanterna magică, obiect miraculos ce i-a marcat destinul, este şi titlul autobiografiei lui Bergman. La 100 de ani de la naşterea lui, personalitatea sa încă incită, provoacă dezbateri, stârneşte curiozitate. S-au scris articole nenumărate şi cărţi ce i-au analizat viaţa şi opera, s-au făcut documentare despre el. Doar la ediţia din 2018 a Festivalului de la Cannes au fost prezentate în premieră două filme care omagiază imensa moştenire cinematografică pe care ne-a lăsat-o Bergman: unul semnat de Margarethe von Trotta (Ingmar Bergman-Vermächtnis eines Jahrhundertgenies / Searching for Ingmar Bergman, 2018) şi celălalt de Jane Magnusson (Bergman - Ett år, ett liv / A year in a life, 2018). În secţiunea Cannes Classics a fost de asemenea proiectat filmul A şaptea pecete, realizat în 1957, unul dintre cei mai intenşi ani ai lui Bergman - când a mai lansat Fragii sălbatici, un film de televiziune şi a montat patru spectacole de teatru, - an reflectat în documentarul realizat de Jane Magnusson.

Nu mulţi regizori de teatru şi de cinema au reuşit să rămână în istoria artei cu atât de multe titluri clasice, aşa cum a făcut-o el. Obişnuia să spună că teatrul i-a fost "soţie fidelă", iar filmul "amantă costisitoare". Cariera lui cinematografică a început în 1946, cu Criza, şi a continuat până în 1982 cu alte 40 de filme, multe inconturnabile pentru orice cinefil. Ca dovadă, titluri semnate de el se regăsesc acum în diverse clasamente care adună laolaltă "cele mai bune filme din toate timpurile" sau "1001 de filme de văzut într-o viaţă". Bergman însuşi, capricios şi ultra-perfecţionist, chiar tiranic cu echipele de filmare, spunea că îi place unul singur dintre cele pe care le-a făcut: Winter Light / Lumină de iarnă, din 1963, unde totul i-a ieşit aşa cum a vrut, în fiecare secundă de peliculă. Din fericire, publicul apreciază mult mai multe dintre filmele sale. Nu doar la nivel estetic, ci chiar practic. Nu este o figură de stil să spunem că Bergman îţi poate schimba viaţa, dacă ne gîndim că statisticienii au constatat că în 1973, după difuzarea seriei televizate cu Scene dintr-o căsătorie, în Suedia şi Danemarca rata divorţurilor a crescut.

Ce impact mai are Bergman la 100 de ani de la naşterea lui? vor întreba cârcotaşii. Cum poate cineva care a creat secolul trecut, care a încercat să portretizeze artistic criza omului modern să mai fie relevant pentru spectatorul contemporan? Ei bine, este, şi încă din plin. Pentru că omul secolului 21 este parcă mai mult ca oricând lipsit de repere şi se poate regăsi cu uşurinţă în neliniştea, angoasele şi disperarea universului bergmanian (bergmanesc ar fi la fel de corect, căci este unul dintre cuvintele cu care este asociată atmosfera filmelor sale). Că publicul este dornic să îi admire creaţia a demonstrat-o şi cea de-a 17-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, desfăşurat la Cluj între 25 mai - 3 iunie 2018, şi care a organizat cu sprijinul Ambasadei Suediei în România o retrospectivă Bergman dedicată centenarului, cu o selecţie de 7 filme (O vară cu Monika, Fragii sălbatici, A şaptea pecete, Persona, Sonata de toamnă, Fanny şi Alexander, Sarabanda), toate prezentate în copii restaurate, şi documentarul Insula lui Bergman, realizat cu patru ani înainte de moartea artistului, pe insula Fårö, unde a locuit şi creat cea mai mare parte a vieţii. La Muzeul de Artă din Cluj a fost deschisă pe durata festivalului o expoziţie despre moştenirea lui Bergman în artă şi în modă, iar spotul şi afişul TIFF.17 au oferit o reinterpretare a imaginii iconice din Persona, la care s-a adăugat sugestia mitului autohton cu vampiri. Maia Morgenstern şi Oana Pellea au refăcut celebrul prim-plan cu actriţele Bibi Anderson şi Liv Ulmann, ale căror chipuri par că se contopesc într-unul singur. Încă înainte să fi început TIFF-ul, cea dintîi proiecţie cu O vară cu Monika era sold-out, iar în prima zi am constatat cu surprindere, dar şi cu bucurie, că nu mai erau bilete la Sonata de toamnă.


Lumea ar putea fi un loc al experienţelor fericite, un spaţiu guvernat de armonie, dacă nu l-am popula cu temerile şi angoasele noastre. Filmele lui Ingmar Bergman ne pun în faţă o oglindă şi ne obligă să ne vedem aşa cum suntem: cinici, vulnerabili, lipsiţi de speranţă. Nimeni nu a reuşit mai tulburător ca el să ne scormonească fricile, să descrie sentimentul sfâşietor al abandonului. Vina, păcatul, moartea şi credinţa, teme până la Bergman considerate a fi apanajul religiei sau al filosofiei devin subiecte recurente în opera lui. Personajele sale acoperă o gamă largă de vârstă: tineri care în loc să fie sursă de bucurie pentru părinţi sunt neglijaţi şi umiliţi, cupluri mature care stau împreună doar în virtutea unei rutine monotone şi devoratoare, bătrâni care nu găsesc salvarea nici în semeni, nici în divinitate. În linia marilor existenţialişti, Bergman zugrăveşte o lume abandonată de Dumnezeu. Ceasurile din filmele sale ticăie mereu, prim-planurile cu chipurile actorilor în ochii cărora se poate citi toată gama de sentimente profund umane, de la tristeţe la groază, sunt mărci care îl fac recognoscibil. Johan, personajul principal din Sarabanda, ultimul film pentru televiziune realizat de Bergman, simte o "anxietate afurisită" ce depăşeşte conturul unui trup prea mic pentru a o învinge. Nici iubirea nu are puterea de a salva, pentru că este "cea mai neagră dintre molime. E o uşurare să mori din dragoste, dar, de cele mai multe ori, dragostea trece. Puţini prostănaci mai mor acum din dragoste. Dacă nimic nu-i desăvârşit în lumea asta nedesăvârşită, atunci iubirea e cea mai nedesăvârşită prin nedesăvârşirea ei desăvârşită", spune un personaj din A şaptea pecete...

Şi totuşi, dragostea lui Bergman pentru cinema a învins timpul. S-a speculat mult pe tema obsesiilor artistului şi pe componenta autobiografică a filmelor sale. O parte a biografilor şi a criticilor îi explică opera prin intermediul experienţelor trăite, alţii vin şi spun că filmele sunt suficiente pentru a-l înţelege, căci fiecare ne oferă o felie de viaţă. Un posibil răspuns ni-l oferă actriţa Liv Ulmann, care i-a fost iubită şi prietenă timp de 40 de ani, în documentarul din 2012, Liv & Ingmar. Filmul a fost proiectat acum câţiva ani tot la TIFF şi este o evocare extrem de emoţionantă ce ne ajută să cunoaştem un pic mai bine un om dedicat total artei sale. Sau îi putem vedea filmele având în minte cuvintele pe care Bergman însuşi le-a scris în Lanterna magică: "A fi regizor de film este câteodată o adevărată fericire: ca atunci când pe faţa unui personaj apare o expresie neexersată în prealabil, iar camera o înregistrează. (...) Este posibil ca eu să trăiesc doar pentru aceste scurte momente. Întocmai ca un pescuitor de perle".

Descarcă broşura TIFF 2018 aici.. Descarcă programul TIFF 2018 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Scurtmetrajul 10 pentru FILM - TIFF, 2018, Comunicat de presă
 Înc-o vodcă şi mă duc - Dovlatov, Anca Mureşan
 Iadul din sufletele noastre - Dovlatov la TIFF, 2018, Diana Cuzic
 De ce el? sau Boschetarul cu pipă - Charleston, Mihai Brezeanu
 Începe TIFF Bucureşti, 2018, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2018


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer