Studii: (nivel Licenţă) Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, artele spectacolului, actorie, promoţie 2017, clasa Prof. Univ. Dr. Habil Miklós Bács şi Lect. specialist Irina Wintze, momentan studentă în ciclul master la Facultatea de Teatru şi Televiziune, artele spectacolului, actorie.
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Individual cu În-semn şi Grup cu Suicidal
Maria Teişanu (foto: Adi Bulboacă)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Maria Teişanu: Eu sunt (încă) o fată, în curând o femeie căreia i-a plăcut să se joace de mică şi care, ulterior, a mai citit şi a descoperit că asta se cheamă artist.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
M.T.: Mi-am dat seama, fiind la profilul de arte plastice în liceu, că ce făceam acolo nu îmi consuma energia suficient. Actorie am făcut din primul an de facultate, niciodată înainte. Nu m-am gândit prea mult şi chiar şi acum evit să vorbesc despre arta de a fi actor şi toate conversaţiile adiacente, oricât, ştiu, ar fi de necesare.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
M.T: Eu cred că nu a fost niciodată o perioadă prosperă şi extraordinar de bună pentru artişti. Cred că întotdeauna a fost greu de supravieţuit din artă. Desigur, nu vorbim aici de geniile din istorie care, dacă au avut noroc, au fost recunoscute şi apreciate. Pe noi, restul, care mai dăm o boabă strălucitoare din când în când, nu ne ajută prea mult să ne gândim la cât de dificil e să trăieşti făcând ceea ce faci, pentru că, dacă ne-am gândi, nu ştiu cât de bine ne-ar mai ieşi monologul / scena. Este un gând, o realitate cu care înveţi să trăieşti, nu eşti singurul care trece prin asta; dar dacă asta îţi ocupă mintea cel mai mult, fă altceva. E simplu şi se întâmplă şi asta.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
M.T.: Da, clar, tot asta aş alege. Şi poate aş alege chiar de mai devreme, deşi nu regret absolut nimic şi am încredere că viaţa m-a purtat exact în locurile unde a trebuit să fiu. Maria de acum i-ar spune Măriei de acu' 5 ani să nu mai uite să fie copil şi să nu aibă încredere în străini :). Glumesc. Cred că aş pupa-o pe frunte şi atât, uneori e mai mult decât o mie de cuvinte.
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
M.T.: Şcoala de teatru m-a învăţat în primul rând să fiu om, uman, darnic, empatic, dar m-a şi întărit în acelaşi timp. Am învăţat să fiu punctuală, să nu-mi bat joc de timpul celuilalt, să am răbdare (deşi cred că niciodată nu avem atâta răbdare câtă am vrea de fapt!), să mă ascult mai mult pe mine. Cred că nu prea facem asta, nu prea suntem atenţi la ce simţim şi la ce ne cer corpul şi sufletul.
Şcoala nu ne-a pregătit, totuşi, pentru ceea ce urmează după şi nici nu cred că avea cum să o facă. Ceea ce urmează înveţi doar existând efectiv în lumea aceea. Acesta este, cred eu, avantajul Bucureştiului, unde studenţii de la actorie au şansa să se angreneze în activităţi care îi ajută să vadă dincolo de pereţii incubatorului.
Eu am învăţat de la oraşul universităţii, de la superbul Cluj-Napoca, de la oamenii deosebiţi de acolo, de la imensa răbdare şi politeţe ardelenească. În rest, mai mergi şi tu la spectacole de teatru... :) A, şi vorbeşti la bere despre teatru: este esenţial! (glumă)
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
M.T.: Imaginea mea despre un actor adevărat e despre un om aproape de nebunie, care tot timpul se gândeşte la asta, tot timpul face asta, orice activitate a lui este legată şi duce înspre actorie. Dar dincolo de asta, în ultimul timp am observat cât de mult contează pentru mine bunătatea omului aceluia, cât de mult îi revine la punctajul final felul firesc şi uman de a fi.
Îmi place simţul meu al umorului şi faptul că încerc să văd partea bună a celorlalţi. Mai am de lucrat la încrederea în mine şi la automotivaţie.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
M.T.: Este deja cumpărat. Este vorba despre colegul meu de generaţie Dan Pughineanu: nu poţi să nu te uiţi la el când e pe scenă, atrage privirea, e magnetic, oare de unde îi vin gândurile??? Şi, atenţie, are un umor de te prăpădeşti şi, bonus!, e şi de treabă! Nu e la ofertă, dar merită toţi banii!
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
M.T.: Vreau să spun Meryl Streep, oricât de clişeu ar părea, pentru că dincolo de germenele ei incredibil de strălucitor este o adevărată Doamnă, cu D mare. Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre Doamna Maia Morgenstern cu care am avut norocul să fiu pe aceeaşi scenă. Ceea ce am văzut la ea mi-a confirmat multe poveşti din lecţiile Profului (cum îi spunem noi Domnului Miklós Bács) şi anume: profesionalismul - niciodată nu marchează, face lucrurile cel puţin la jumătate din intensitate, dar rar spre niciodată! Dărnicia faţă de ceilalţi, răbdarea; supunerea faţă de artă. Cum spuneam şi mai sus apreciez într-un artist, oricare ar fi arta lui, felul în care se comportă în pauza de la ţigară, pe hol, acolo îl vezi cu adevărat. O altă revelaţie frumoasă a fost felul de a fi al actorului Şerban Pavlu, din comisia HOP-ului 2018; îl apreciez mult ca actor, iar acum are zece plus plus.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
M.T.: Da, îmi place mult să merg la teatru! Asta de când am dat la facultate şi am înţeles mai bine teatrul. Ca om din breaslă observi mai mult găselniţele actoriceşti, tehnice, regizorale şi nu mai eşti fermecat de poveste. Pe scenă îmi place să văd actori (regizori, scenografi, maşinişti) care iubesc ceea ce fac - restul vine de acolo.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
MT.: În aplauze nu prea cred, nu; de altfel, rareori suport aplauzele dar ştiu că fără ele m-aş suporta şi mai puţin. De critică am nevoie, dar încă mi-e greu uneori să o primesc fără să mă doară puţin.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
M.T. Felul în care e formulată întrebarea mă face să mă gândesc la o entitate de trei metri înălţime :) Mi-a venit în minte regizorul Mihai Măniuţiu, pe care l-am cunoscut la lucru printr-un noroc şi am rămas foarte plăcut impresionată de profesionalismul atât al lui, cât şi al echipei pe care şi-a ales-o. Regizorul pentru mine este cu atât mai plăcut cu cât este mai dur şi ştie mai bine ce anume vrea: de la spectacol, de la actori, de la echipă.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
M.T.: Am reînceput să mai citesc şi de plăcere, beletristică, pentru că în facultate doar cărţi de specialitate îmi permiteam. Ascult muzică de cam toate felurile, ascult stand-up-uri, pe Jordan Peterson (că tot e superstar acum). Visez că zbor, iar când mă trezesc încerc să nu uit asta. Când prind timp liber, îmi place să îl pierd în toate modurile.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
M.T.: M-am gândt de multe ori şi încă mă mai gândesc să plec. Dar chiar dacă o voi face ştiu că nu va fi definitiv; aş vrea să învăţ ceva acolo şi să mă întorc. Nu cred că într-un loc unde mereu vei fi străin, te vei simţi mai bine decât aici, în România. Fantastic de bine nu e nicăieri.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajată într-un teatru naţional sau implicată în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
M.T.: Răspund cu da la toate, pentru că nu am încercat decât independentul. Mi-ar plăcea să fiu angajată într-un teatru pentru o oarecare singuranţă financiară. Vreau să lucrez pe film, pentru că altfel nu pot aspira la Oscar; şi televiziunea aş încerca-o, pare interesant. Trebuie să le încerc.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
M.T.: Îmi place istoria lui. Îmi place că într-un timp a fost o armă de supravieţuire şi rezistenţă împotriva sistemului. Iar acum mă bucur că se încearcă lucruri noi, sper să contribui şi eu la asta.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
M.T.: Limba română mi se pare foarte dificilă, şi nu mă refer la gramatică, ci la felul în care sună; mi se pare greu să vorbeşti limba asta şi să sune bine. Ce nu îmi place este de fapt o nemulţumire: ar trebui să vină mai multă lume la teatru. La fel cum ar trebui să citească şi să meargă la şcoală mai multă lume, cum ar trebui să ştim să ne protejăm, să nu facem copii pe care să îi aruncăm (la propriu) la gunoi. Cu milă şi revoltă spun asta.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
M.T.: Chiar şi acum am citit piesele dintr-un volum găsit în casă, cumpărat de tata, cred. Când am intrat la teatru, am dat de toate cărţile cu / de / despre teatru din casă şi le-am pus deoparte. Atunci l-am găsit şi am citit câteva piese. Nu, nu prea am înţeles atunci. O idee mai mult am înţeles acum, că a trebuit!
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
M.T.: La HOP va fi bine, într-un fel sau altul; vreau doar să rezist cu bine. Însă nu am nicio aşteptare. Aşa se zice că e bine, nu?