Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, secţia Actorie, promoţia 2018, clasa prof. conf. dr. Miriam Cuibus, lect. Cătălin Codreanu, lect. Cristian Grosu, asist. Raluca Lupan.
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Individual cu momentul Tragedia unei scriitoare (după nuvela Tragedia unui personaj, cu inserţii din piesa Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello).
Claudia Moroşanu (foto: Andra Salaoru)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Claudia Moroşanu: Un om simplu şi frumos. Acest aspect aş vrea să fie primul care mă defineşte. Apoi, poate: o actriţă. În viitor, aspir şi spre: un artist.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
C.M.: Gândul că voi face teatru m-a lovit în clasa a VII-a, când am primit un pliant la un târg al liceelor (nu ştiu ce căutam acolo) unde scria că la şcoala mea exista o "trupă de teatru în limba engleză". Mi-am spus tare şi răspicat că eu voi rămâne la acel liceu şi voi da audiţie în trupa Heavenly Hell (numele spune multe). Zis şi făcut, în clasa a IX-a, m-am prezentat acolo şi, în urma unor ateliere care au durat o lună, am fost acceptată în trupă şi am început să simt cum e cu fiorul teatrului.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
C.M.: Vremuri dificile pot apărea mereu, în mai multe domenii, nu doar cel al artei, nu doar pentru artişti, şi nu cred că ar trebui să reprezinte un obstacol, ci, din contră, o provocare. În plus, nu ştiu dacă vremurile au fost vreodată catalogate drept uşoare.
Am vrut să fac teatru la un nivel profesionist, iniţial probabil dintr-o nevoie egoistă de a mă regăsi în el, de a-mi elibera eurile acolo, de a mă dezlănţui, ca în scurt timp să descopăr nevoia de a împărtăşi, de a transmite gânduri, idei, aspiraţii, trăiri, prin prisma unor texte, viziuni.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
C.M.: Categoric. "Ai încredere în tine, urmează-ţi instinctul, joacă-te mai mult, fiindcă anii de şcoală trec, şi trebuie să profiţi de fiecare moment!"
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
C.M.: Şcoala m-a învăţat disciplină. Pot părea lucruri de bază, dar de multe ori se "uită": să fii punctual (adică prezent cu minim 30 min înainte de repetiţie/curs), să fii echipat, pregătit (antrenamentul zilnic fiind crucial). Profesionalism - să vii la lucru cu o energie bună, atenţie şi concentrare, indiferent de ce te aşteaptă după uşa sălii de repetiţie.
Şcoala m-a ghidat să aspir spre actorul cult, inteligent, educat, curios - care citeşte, studiază, călătoreşte, merge la muzee, vede filme bune, ascultă muzică, e interesat de tot ce se întâmplă în jurul lui.
Şcoala mi-a arătat că nu există o singură metodă de lucru, ceea ce mi-a deschis un apetit înspre a căuta şi alte forme, pentru a găsi ceea ce mi se potriveşte mie, în momentul curent.
Nu am reuşit să îmi dau seama ce nu m-a învăţat şcoala, dar cred că asta voi observa doar în viitorul apropiat, când mă voi lovi de noi şi noi lucruri.
Dincolo de şcoală, un actor învaţă de la el însuşi, de la oamenii din jur, iar, pragmatic vorbind, învaţă din workshop-urile la care participă, din experienţele castingurilor etc.
Mereu am considerat că e esenţial să cunoşti alţi oameni/profesori/maeştri care să te ghideze sau să îţi arate un drum/o metodă spre care tu alegi să mergi, sau nu, prin diverse ateliere de lucru. Altfel, e greu să îţi dai seama ce funcţionează pentru tine.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
C.M.: Cred că sunt o actriţă disponibilă şi generoasă, care e disciplinată şi dispune de o inteligenţă scenică. Consider că mai am de lucrat la a-mi hrăni imaginaţia şi capacitatea de metamorfozare.
Punctele mele tari se referă la pasiunea şi dăruirea pe care o am, munca depusă în construirea unui rol, deschiderea către nou. În sfera punctelor slabe, cred că uneori mă trădează o nesiguranţă şi o teamă de a iniţia. Un aspect important la care lucrez este răbdarea vizavi de întregul proces de lucru.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
C.M.: Teatrului dumneavoastră îi lipseşte figura lui. El are o prospeţime ieşită din comun, o pasiune imensă îmbinată cu seriozitate, disciplină şi capacitatea de a fi dispus să facă orice vine în sprijinul unui spectacol de excepţie.
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
C.M.: Admir o actriţă care este într-o permanentă căutare, indiferent de vârsta pe care o are sau statutul / stadiul la care a ajuns. Nu uită că poate învăţa de la oricine. În plus, e un om simplu şi bun într-o lume care te vrea a fi "cel puţin complicat".
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
C.M.: Încerc să fiu chiar un bun spectator de teatru. Desigur că a fi în public s-a schimbat considerabil după ce am început să văd ce se întâmplă în culise, în spatele ficţiunii şi să aflu cum se fac "trucurile magice", dar am insistat mereu în a nu-mi pierde bucuria cu care privesc un spectacol şi a mă lăsa dusă de emoţie.
Deşi îmi pot imagina, într-o anumită măsură, care a fost procesul din spatele unei scene/secvenţe, îmi place atunci când lucrurile sunt realizate cu o atât de mare uşurinţă încât efortul e nevăzut. Pe scenă vreau să văd poveşti, îmi place să fiu convinsă că lumea de acolo chiar există, că are viaţa ei independentă în care mă captează şi pe mine, ca martor, sau, uneori, ca actant.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
C.M.: Depinde cum definim critica. Da, mi se pare important să aud impresii, feedback-uri despre ce am lucrat pentru a reuşi să văd cât din ceea ce mi-am propus a ajuns la omul respectiv, cât nu, cu ce idei a rămas, ce l-a stârnit, ce l-a deranjat, pentru a îmbunătăţi sau poate pur şi simplu pentru a descoperi noi valenţe în acel moment/spectacol. Nu uit, în schimb, că pe câţi spectatori, pe atâtea păreri...
Am nevoie de aplauze fiindcă ele reprezintă punctul de final al întregului spectacol (din scenă şi din afara ei). Cred şi că spectatorul are o mare nevoie pentru că acel final e momentul în care el ne aruncă o parte din energia pe care i-am oferit-o în reprezentaţie.
Cred şi nu cred în aplauze. Mi-aş dori să existe doar cele sincere, iar dacă un spectacol nu a atins nivelul dorit de public, aceştia să nu aplaude şi să nu se ridice în picioare doar dintr-un soi de complezenţă sau cutumă socială. Dar având în vedere că aplaudăm la aterizarea unui avion, cred că mai e cale lungă...
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
C.M.: Călăuză. Fiindcă acesta îţi poate da anumite direcţii şi te poate însoţi pe drumul cel bun, dar ţine doar de tine să îl alegi. El îţi oferă ghidajul, te îndrumă cu cele mai bune intenţii înspre calea pe care amândoi vreţi să o luaţi.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
C.M.: Am început să citesc mai constant din facultate, recunosc. De ceva timp, găsesc o relaxare şi o deconectare superbă când mă delectez cu poezie.
Înclin înspre a citi poveşti despre dragoste, relaţii bizare, conflicte sociale, dar şi (auto)biografii. În momentul de faţă am pe masă cartea lui Nigel Cawthorne, Viaţa sexuală a marilor artişti.
Văd ce se întâmplă în jurul meu, ce se întâmplă înăuntrul meu, văd filme (de obicei la recomandări; îmi e teamă să nu ajung să-mi pierd timpul cu ceva de neprivit). Încerc să fiu la curent şi cu plaja filmelor româneşti, dar nu pot să neg că filmele străine le aleg, uneori, după regizor: David Fincher, Stanley Kubrick, Luc Besson, Ingmar Bergman, Christopher Nolan etc.
Ascult orice şi continui să ascult dacă mi-a trezit o stare, un gând, o emoţie. Muzica vine, de regulă, după starea pe care o am; iar uneori vine să-mi altereze starea curentă.
Visez cu ochii deschişi şi-mi analizez visele cu ochii închişi. Visez la un echilibru şi apoi îl dezechilibrez. Visez la bine pentru toţi, dar sunt descurajată profund.
Călătoresc, pe unde pot. Mi-a reuşit asta prea puţin până acum, dar sper să bifez uşor uşor câte ceva de pe fiecare continent.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
C.M.: Nu m-am gândit niciodată serios să emigrez. Cred că sunt o persoană căreia îi place sentimentul de acasă. Sunt totuşi conştientă că acasă poate fi definit oriunde, iar dacă ai găsit oportunităţile bune, devine chiar un loc primitor care nu mai ţine cont de km distanţă.
Teatrul, familia şi propria mea persoană m-au ţinut în ţară.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajată într-un teatru naţional sau implicată în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
C.M.: În acest punct din viaţa mea, mă vreau în proiecte independente poate pentru o exprimare mai liberă, dar ţin să recunosc că (uneori aparenta) stabilitate din teatrele naţionale s-ar putea să mă facă la un moment dat să-mi doresc şi asta.
Aş prefera teatrul, dar am cochetat prea puţin cu zona filmelor încât să-mi formez o opinie justă. Vreau şi film, cu siguranţă, fiindcă simt că acolo e ceva neexplorat ce-mi poate dezvolta personalitatea artistică. Reclame, poate doar de nevoie. Show-urile, pe fundal la mesele din familie.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
C.M.: Că, uneori, reuşeşte să lupte contra sistemului care vrea să-l doboare. Îmi place când mă surprinde cu abordări noi, texte rar montate, viziuni necenzurate.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
C.M.: Comercialul. Faptul că uneori se vrea prea plăcut de toată lumea şi uită să iasă din zona de confort.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
C.M.: Poate că nici nu trebuie înţeles pe deplin, pentru că noi oricum îi dăm înţelesurile pe care avem capacitatea să le deducem la momentul respectiv.
Cu Pirandello m-am întâlnit tiptil tiptil, prin piesele lui, prin textele lui despre teatru, citindu-i poveştile de viaţă, prin nuvelele în care îşi surprindea cu atât mai bine marca sa proprie şi personală.
Cel mai frumos cred că l-am descoperit prin joc şi joacă; prin încercările de a-i încarna ideile filosofice pe care el le-a pus în spatele unor personaje vii.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
C.M.: Sper să mă autodepăşesc, să descopăr capacităţi şi abilităţi pe care nu credeam că le am, să mă întâlnesc cu nişte oameni frumoşi cu care să facem un schimb favorabil şi sper foarte tare să mă bucur de colegii-tineri actori.
După, sper ce aş fi sperat şi dacă nu era HOP-ul, şi anume să îmi fac meseria cât de bine pot, în locuri pline de oameni cu care rezonez la nivel artistic.