Studii: (nivel Licenţă) Departamentul de Artă Teatrală, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova, promoţia 2016, clasa profesorului Alexandru Boureanu
(nivel Master) Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale, Bucureşti, promoţia 2018, clasa profesoarei Tania Filip
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Grup cu Acum se improvizează!
(Andrei Nedelea)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Andrei Nedelea: Actor, basist, improvizator, un om care încearcă să facă multe în puţinul timp.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
A.N.: De când eram mic şi ieşeam în faţa blocului la joacă mi-a plăcut să "interpretez" personaje, să-mi creez poveştile mele, să joc jocuri şi poveşti care nu mai fuseseră spuse niciodată. Apoi în şcoala generală, la serbări, primeam mereu rolul "mare", în liceu am început să joc în scurtmetrajele ce se filmau pentru 3fest, un concurs local de scurtmetraje de 3 minute, am intrat în trupa de teatru a liceului, am avut ocazia să joc în două spectacole în Teatrul Alexandru Davila din Piteşti, iar la finalul liceului am zis că e timpul să duc aceste "jocuri" la nivelul următor.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
A.N.: Nu am un răspuns mai bun decât "asta am vrut să fac". Mi s-a spus în repetate rânduri că va fi greu, mi-am asumat acest lucru, i-am dat înainte şi continui să fac asta.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
A.N.: Categoric, nu e o alegere pe care s-o regret. Mi-aş spune că e mult mai greu decât am crezut, să trag mai tare, să folosesc mai bine timpul şi să-mi dau voie mai des să fie eu, pentru că nu există un mod anume în care teatrul "trebuie" făcut.
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
A.N.: M-a învăţat că "cine stă, pică", m-a învăţat să lucrez cu un colectiv şi să-mi găsesc oamenii cu ţeluri comune alături de care să trag pentru un spectacol. Nu m-a învăţat cum să-mi dozez energia şi cum să zâmbesc cu dinţi la pozele de casting, şi probabil multe altele de care nu sunt conştient acum. În rest, lecţii de actorie sunt peste tot în jurul nostru, avem de învăţat de la persoanele care circulă plictisite cu metroul, bunicii care îşi plimbă nepoţeii prin parcuri, vânzătoarea de la magazin, un câine care merge prima dată cu trenul; există un număr infinit de personaje şi reacţii în jurul nostru, trebuie doar să deschidem ochii şi să le vedem.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
A.N.: Am o imaginaţie bogată, de copil, care uneori se activează în cele mai nepotrivite momente şi găseşte situaţii comice acolo unde nu sunt. Improvizaţia mi-a oferit maleabilitate în repetiţii şi reacţii rapide la accidente în timpul spectacolului. Sunt o persoană muzicală şi cu un bun simţ al ritmului. Devin foarte implicat la repetiţii (asta e bine), de multe ori ajungând să-mi neglijez nevoile primare, prietenii şi familia (asta nu e bine). În rest, pe partea de fizicaţie simt că ar mai fi de lucru, iar punctele forte nu sunt la nivelul pe care mi l-aş dori.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
A.N.: Dacă ar fi un cuvânt care să-l descrie pe Codrin Boldea, ar fi "munte". Un om cu o greutate scenică pe care am văzut-o la puţine persoane, alături de care am avut plăcerea să joc şi să şi cânt, Codrin joacă teatru aşa cum bate şi la tobe: implicat, calculat, cu măsură şi cu forţă, dar mai ales ca un partener serios pe care te poţi baza pe scenă.
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
A.N.: Primul nume care îmi vine în minte este Ada Milea, pe care o admir enorm, atât ca persoană, cât şi ca artist, pentru că de la spectacolele ei plec mereu zâmbind (acel zâmbet cu dinţi de la probele de casting, doar că sincer), pentru că are puterea de a amuţi o sală întreagă şi se joacă cu publicul după cum vor degetele ei, pentru combinaţia ideală de tristeţe şi bucurie prin care treci ascultând-o şi pentru că este un artist cu picioarele pe pământ.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
A.N.: În măsura în care-mi permite timpul, îmi place să merg la teatru, şi pe cât posibil vreau / îmi place să merg la spectacole în care cunosc personal pe cineva din distribuţie; vreau să fiu surprins, vreau să văd feţe noi ale oamenilor pe care îi ştiu. Deşi după cinci ani încep să văd mecanismele scenice şi tehnica actoricească, dacă un spectacol e cu adevărat bun, mă prinde în poveste şi nu mai sunt atent la mecanisme, iar final îmi spun că a fost un spectacol bun şi nu reuşesc să-mi dau seama de ce. Îmi place să văd asta, şi-mi mai place să văd poftă de joc. Am fost recent la ID Fest şi am văzut tineri cu o bucurie de a juca şi o poftă care se pierd uşor-uşor odată cu înaintarea în vârsta. Asta nu-mi place să văd.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
A.N.: Consider că aş avea nevoie de critică mai mult decât de aplauze. Critica (atâta timp cât e constructivă), îţi arată părţile la care ai putea să lucrezi, ce să faci ca să fie şi mai bine. Aplauzele doar îţi confirmă că ceva funcţionează cum trebuie, dar nu îţi deschid portiţe spre a te îmbunătăţi.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
A.N.: Nici unul. Ca şi în actorie, nu consider că există o ierarhie în vârful căreia stă un "Regizor", acel "cel mai cel". Sunt numeroşi regizori, atât consacraţi, cât şi tineri, care au un stil care mă atrage, dar nu pot să zic de nimeni că este "the one". Dacă ar fi totuşi să numesc pe cineva, ar fi Mirela Cioabă, profesoara mea de actorie din anul II, care mi-a arătat ce înseamnă ca cineva să lucreze cu adevărat cu ceea ce îi oferă actorul.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
A.N.: De un an jumătate tot trag de mine să termin Iată-mă a lui Jonathan Safran Foer, mă uit la multe seriale şi animaţii, ocazional la un film nou apărut, sau revăd Everything is Illuminated (după cartea cu acelaşi nume a lui Jonathan Safran Foer) ori filmele lui Wes Anderson, ascult metal progresiv (Leprous, Diablo Swing Orchestra, Felix Martin), şi nu prea visez. În rest, improvizez alături de oamenii minunaţi din Etaju' 13 şi cânt în două trupe, ohhimark şi Blue 420.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
A.N.: Mereu mi-am spus că dacă ajung mare, vreau s-o fac acasă, în ţara mea, printre cunoscuţi, să mă vadă prietenii pe care îi ştiu de o viaţă, să-mi iau părinţii în braţe după o premieră.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajat într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
A.N.: Deşi un teatru naţional îţi oferă stabilitatea mult-dorită, mi-ar plăcea şi proiectele independente pentru diversitatea de oameni, idei, locuri. Îmi place teatrul pentru că este viu, pentru că actorii sunt acolo şi atunci pentru tine, pentru că dacă greşeşti, ai mereu o următoare şansă în care să te răscumperi. În reclame şi showuri de televiziune nu prea am apărut, dar mi-ar plăcea, orice lucru nou e o experienţă. În plus, dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea enorm să fac dublaje pentru reclame, filme, jocuri video, desene, orice.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
A.N.: Îmi place că încă poate să mă mişte, că mă prinde, că după sute de ani de existenţă a unui text poate să-i ofere noi valenţe, că poate produce spectacole care să stoarcă lacrimile publicului; nu multe, dar există.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
A.N.: Comediile ieftine care să scoată bani, cioacele cu "Altă întrebare", actorii plafonaţi, şi faptul că nu are un sistem cu adevărat eficient prin care să valorifice toţi tinerii talentaţi şi cu potenţial care termină facultatea în fiecare an.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
A.N.: Prima dată l-am întâlnit în anul III, am avut un laborator de lucru pe baza textului Şase personaje în căutarea unui autor, unde fiecare a avut ocazia să treacă prin fiecare dintre cele şase personaje, şi astfel am realizat că acestea sunt foarte bine conturate, trebuie doar să ai grijă să nu cazi în capcana de a fi părtinitor la prima citire, pentru că rişti să nu le apreciezi complexitatea la adevărate lor valoare.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
A.N.: Sper să văd oameni creativi, momente care să mă prindă, poftă de joc, sper ca duhul improvizaţiei să fie alături de mine la bine şi la rău, iar după, sper ca teatrul să ocupe o felie mare de timp din viaţa mea.