Studii: (nivel Licenţă) Facultatea de teatru şi televiziune, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca, actorie, promoţia 2018, clasa profesorului Miriam Cuibus.
Participă la Gala HOP 2018 secţiunea Grup, cu Suicidal după Tales of Suicide după Luigi Pirandello
Bogdan Ujeniuc (foto: Andra Salaoru)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Bogdan Ujeniuc: Eu sunt Bogdan Ujeniuc, o persoană simplă dar complexă în acelaşi timp şi greu de înţeles uneori. Îmi place dreptatea şi urăsc ipocrizia, falsitatea şi linguşeala. Ador să încerc lucruri noi şi îmi place să fiu surprins. Din fire sunt foarte curios, mai ales când vine vorba de actorie.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
B.U.: E greu să răspund la întrebarea asta pentru că sincer nici eu nu prea ştiu cum m-am apucat de teatru şi ce m-a determinat atât de tare să fac asta. Ţin minte însă că am cochetat cu teatrul de mic, de prin clasa întâi. Mergeam la Palatul copiilor din Suceava la secţia de limba română, parcă aşa se numea, unde de obicei îmi făceam temele sau compuneam diferite povestioare, iar la un moment dat profesoara de acolo ne-a întrebat dacă am vrea să participăm la un concurs de teatru. Evident că am acceptat cu toţii bucuroşi şi acolo am luat prima dată contact cu scena care m-a atras mai apoi ca un magnet şi cred că acolo a început pasiunea mea.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
B.U.: Iniţial voiam să aleg medicina, am şi fost la profil de ştiinţe ale naturii. Începusem să fac şi pregătiri pentru asta la chimie şi biologie. În ultimul an de liceu, la "presiunile" profesorilor şi ale colegilor, mi-am schimbat brusc direcţia şi am hotărât să fac teatru. Nu ştiam în ce mă bag. Nu ştiam cu ce se mănâncă teatrul şi nu ştiam ce înseamnă cu adevărat teatrul. Eram însă convins că dacă nu o să rezolv probleme fizice ale oamenilor, prin teatru o să fiu farmacia sufletului lor. În plus, cred că o să sune puţin mai dur, nu cred că e o perioadă dificilă pentru artişti dacă vă referiţi la lipsa locurilor de muncă, ci doar că sunt artişti care sunt prea artişti ca să muncească pentru visul lor şi aşteaptă să le pice totul de-a gata.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
B.U.: De multe ori mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare. Îmi ziceam că în viaţa viitoare o să fiu cu siguranţă medic deşi după aceşti ani de facultate în care m-am îndrăgostit iremediabil de ceea ce fac, cu greu aş mai putea afirma acelaşi lucru. Deci dacă am lua acest "alegi din nou" ca o viaţă viitoare, tot teatru aş alege. Cât despre ce mi-aş spune dacă m-aş întoarce în timp cu 5 ani, mi-aş spune ce mi-am spus şi atunci "Ascultă-ţi inima" (poate sunt un călător în timp, totuşi).
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
B.U.: Şcoala probabil m-a învăţat cea mai importantă lecţie, nu numai ca actor ci şi ca om, anume să ascult, să privesc şi să tac, ca în A XI-a poruncă a lui Minulescu. Un actor pe lângă şcoală învaţă ascultându-i şi privindu-i pe ceilalţi. Ascultându-şi colegii, privindu-şi prietenii, părinţii, casierul de la magazinul din colţul blocului, oamenii din autobuz şi tot aşa. Apoi faci şi taci. Atât. Cât despre ce nu m-a învăţat şcoala, nu pot afirma nimic momentan. Cred că m-a învăţat tot ce putea să mă înveţe şi atât.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
B.U.: E cam devreme să vorbesc despre ce cred că ar trebui să aibă un actor. De asemenea e greu să vorbesc despre ce calităţi am, care sunt punctele mele tari şi care sunt cele slabe. Cred doar cu tărie că modestia e principala calitate a unui actor pentru că modestia duce la evoluţie şi nu mă refer la modestie în general, ci la modestia artistului care nu crede niciodată că a ajuns la perfecţiune, ci mereu caută lucruri noi. Ca punct forte aş alege încăpăţânarea, în sensul în care încerc şi tot încerc un lucru până îmi iese, iar ca punct slab aş zice frica de penibil.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
B.U.: Mi-aş vinde toţi colegii de facultate dacă aş putea, pentru că îi admir pe toţi. Îmi vine şi foarte greu să aleg doar unul. O să-l aleg totuşi pe Alex Macavei datorită modestiei pe care o are, pentru modul în care îşi studiază şi aprofundează personajul, pentru seriozitatea cu care abordează fiecare rol, pentru imaginaţia lui uriaşă, pentru capacitatea lui de a improviza şi de a se adapta situaţiilor şi pentru forţa cu care face meseria asta.
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
B.U.: Un actor pe care îl apreciez enorm este Sorin Leoveanu, pentru că de fiecare dată când îl văd jucând îmi amintesc de ce fac teatru, de ce îl iubesc şi ce vreau să transmit prin el, îmi amintesc că îmi doresc să transmit un mesaj oamenilor care mă privesc şi să îi "învăţ" câte ceva. De asemenea, de fiecare dată când îl văd jucând nu văd un personaj sau un actor care interpretează un rol, văd un om, un om adevărat care e acolo ca să ne spună povestea lui.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
B.U.: E destul de ciudat să fii doar spectator. Mereu simt dorinţa de a fi acolo pe scenă dar în acelaşi timp e o senzaţie extrem de plăcută să stai şi să priveşti ca spectator. Înveţi foarte multe mai ales ca tânăr actor urmărindu-i pe cei cu mai multă experienţă. Aici aş vrea să spun şi despre modul prin care înţelegi ceea ce se predă la clasă urmărindu-ţi profesorii jucând. Sunt lucruri pe care doar aşa le poţi asimila. Iar pe scenă îmi place să văd oameni care îmi împărtăşesc povestea lor de viaţă, ca atunci când plec să-mi spun "uite că la asta nu m-am gândit niciodată".
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
B.U.: De critică e mereu nevoie, dar de una constructivă nu doar linguşeli politicoase şi adevăruri ascunse printre rânduri. Prefer o critică cât se poate de dură pentru că doar aşa pot surprinde lucrurile bune şi cele rele. Aplauzele m-au făcut să nu renunţ la teatru. După primul semestru din primul an care a fost al naibii de dur, în care aproape am cedat psihic şi fizic şi am vrut să renunţ pentru că mi se părea că nu sunt făcut pentru asta. Dar, la finalul spectacolului examen, în momentul aplauzelor mi-am zis atât "Da, asta vreau să fac". Cred în aplauze? Cu siguranţă, şi orice actor care spune că nu crede în ele e un ipocrit. Aplauzele sunt cea mai mare mulţumire a noastră, a actorilor. Aplauzele sincere.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
B.U.: Când mă gândesc la regizor îmi vine în minte instant domnul Dabija. Primul spectacol al lui pe care l-am văzut a fost Sânziana şi Pepelea de la TNC. După ce am ieşit din sală mi-am zis "vreau să joc în spectacolul acesta". Apoi am văzut Linoleum, apoi Mein Kampf şi nu îmi doream altceva decât să lucrez la un moment dat cu dumnealui. Îmi place enorm, deşi "place" nu e cel mai potrivit termen pentru a descrie ceea ce simt, felul în care combină comicul cu tragicul şi puterea pe care o atribuie dramei prin comic. Momentele de tăcere, ruperile de ritm, trecerile prin scenă, construcţia personajelor, muzica (aici trebuie să amintesc neapărat de Ada Milea pentru care nu am destule cuvinte de laudă) toate duc la o simfonie perfectă, cel puţin pentru mine.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
B.U.: În ultimul timp sunt foarte pasionat de scrierile lui Dostoievski pe care abia acum l-am descoperit şi încep să-l înţeleg, deşi nu în totalitate. La insistenţele colegilor mei am început să mă uit şi să revăd filmele lui Quentin Tarantino, dar urmăresc de asemenea filme şi seriale fantasy sau istorice, iar de visat visez să reuşesc să transmit ceva oamenilor cu care o să iau contact de-a lungul vieţii, să-i învăţ câte ceva.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
B.U.: Nu m-am gândit la emigrare niciodată deşi îmi doresc să joc în filme care să ajungă la un public larg. Nu vreau să ating subiecte politice pentru că tind să cred că sunt apolitic dar trebuie să recunosc că felul în care este guvernată ţara face tinerii să plece sau cel puţin să viseze la un trai mai bun afară. Îmi amintesc că aş fi vrut să studiez în Anglia dar situaţia financiară nu mi-a permis, până şi în Cluj a fost destul de greu, mama şi bunica fiind nevoite să facă eforturi uriaşe pentru a mă susţine şi pentru asta o să le fiu recunoscător toată viaţa.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajat într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
B.U.: Momentan nu mă atrage atât de mult independentul deci m-aş vrea mai degrabă angajat într-un teatru, deşi nu aş spune un nu hotărât la tot ce ţine de independent. Aş vrea să fac şi teatru şi film, nu aş vrea să fac doar una şi să renunţ la cealaltă. Despre reclame cred că sunt un "ciubuc" pe care orice actor şi-l doreşte, iar de show-urile de televiziune nu sunt deloc interesat, doar dacă o să apară ceva care chiar merită.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
B.U.: Sincer nu aş putea să spun ce îmi place. Stau şi mă gândesc la ce îmi place şi nu îmi vine în minte decât un singur lucru: că îmi place şi atât. Subiectele abordate mă intrigă, ca de exemplu în piese cum ar fi Emigranţii, 12 oameni furioşi, Panglica lui Moebius, Clasa noastră (spectacole de la Teatrul Naţional Cluj) şi ador comicul şi satira specific românească.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
B.U.: Nu îmi place modul în care sunt abordate multe spectacole, adică sunt făcute doar pentru un anumit public, cu o inteligenţă peste medie. De ce mă deranjează acest aspect? Nu pentru că nu le înţeleg, ci pentru că aş vrea ca atunci când îl aduc pe nea Ion de la sat să vadă un spectacol, să înţeleagă şi să înveţe şi el ceva, să se îndrăgostească de teatru şi să înţeleagă de ce avem nevoie de teatru. Nu vreau să-l văd căscând şi când ieşim să-mi spună că nu mai vine niciodată pentru că oricum nu înţelege nimic. Deşi recunosc că acest exemplu cu nea Ion nu e cel mai bun, sper să se înţeleagă ce am vrut să spun. Asta nu înseamnă că teatrul trebuie să-şi coboare standardele, aşa cum mi s-a reproşat când am mai zis asta, ci doar să nu uite de ce există teatru, de ce e o instituţie culturală şi că facem asta pentru toţi oamenii, nu doar pentru o mână de oameni.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
B.U.: Nici nu afirm că l-am înţeles. Personal m-am întâlnit cu Pirandello atunci când regizorul şi colegul nostru de scenă Norbert Boda mi-a propus să lucrăm împreună pentru secţiunea Grup. Mi-a dat să citesc câteva texte care m-au atras, dar nu în mod special. Abia în momentul când am început să lucrăm am început să-l înţeleg pe Pirandello cât de cât. În septembrie 2018 nu o să vă arătăm decât cum l-am înţeles noi pe Pirandello până acum.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
B.U.: Nu mi-am făcut nici o imagine despre ce o să se întâmple la HOP. Vreau să las lucrurile să mă surprindă. După HOP sper să-mi găsesc un loc unde să aplic ce am învăţat în aceşti trei ani de facultate şi să perfecţionez ceea ce fac.