Studii: (nivel Licenţă) Facultatea de Teatru, Universitatea Naţională de Arte "George Enescu", Iaşi, secţia Arta Actorului, promoţia 2015, clasa prof. univ. dr. Mihaela Werner şi lector univ.dr. Doru Aftanasiu // (nivel Master) Facultatea de Teatru, Universitatea Naţională de Arte "George Enescu", Iaşi, secţia Artele Spectacolului - Teatrul Contemporan, promoţia 2017, clasa prof.univ.dr. Mihaela Werner şi conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Individual cu momentul Atenţie, se filmează!
Tiberiu Enache (foto: Alexandra Cătană)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Tiberiu Enache: Tiberiu "Frilensăr" Enache. Băiatul lui mama şi lui tata lui din Galaţi, care a făcut mate-info-bilingv engleză în liceu şi care, cu 4 luni înainte de Bac, a zis că vrea să fie actor.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
T.E.: E o poveste lungă... dar, pe scurt: obişnuiam să editez filmările pe care le realizau părinţii mei în concediu. Apoi, am început să realizez nişte scurtmetraje împreună cu nişte colegi de liceu, apoi să particip la concursuri, apoi am făcut un scurtmetraj în care eu nu am apărut, iar rezultatul a fost dezastruos. Aşa că am zis: "vreau să fac actorie... regie, mai încolo" - şi am dat la teatru.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
T.E.: Sincer, nu m-am gândit la asta când am dat admiterea la facultatea de teatru şi habar nu am de ce m-am apucat de teatru. Pur şi simplu, am consider că asta trebuie să fac şi am făcut-o. Cât despre aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti... cred că ele există de când e lumea şi nu doar la noi, deci nu consider că ar fi fost vreo diferenţă dacă aş fi vrut să mă apuc de teatru acum un secol, sau azi... pentru că dificultăţile ar fi existat oricum.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
T.E.: Cu siguranţă aş alege tot teatrul, fără nicio îndoială. Dacă aş putea să mă întorc în timp cu cinci ani, m-aş îndemna să merg în continuare pe instinct pentru că orice ar fi, o să fie bine.
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
T.E.: Şcoala de teatru, cu toate neajunsurile şi defectele ei, cred că mi-a oferit un antrenament tehnic al mijloacelor de exprimare în domeniul teatral. Şi aici mă refer la antrenament vocal, dicţie, corporalitate, etc. Ceea ce nu m-a învăţat, însă, ar fi cum să mă vând, cum să fiu propriul meu impresar. Dar, cred că în facultate înveţi un fel de cursuri esenţiale de supravieţuire, pe care ar trebui să le aplici după ce îi părăseşti băncile pentru că abia atunci începe adevărata facultate.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
T.E.: Înălţime nu am sigur şi mereu m-am frustrat un pic din pricina asta. Dicţia perfectă iar cred că îmi lipseşte. Nici tonalitatea vocii mele nu mă încântă, pentru că urăsc să mă aud vorbind pe o înregistrare. Cât priveşte punctele mele tari şi slabe, iar sunt prins în offside, ca să spun aşa, pentru că nu ştiu exact cum să răspund, dar cred că oricare ar fi punctele mele slabe, mereu voi încerca să le depăşesc şi să nu mă voi lăsa tras înapoi de ele.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
T.E.: Greu, pentru că noi în facultate nu concuram pentru ceva anume. Adică, nu trăgea nimeni doar pentru rolul lui, ci trăgeam cu toţii întru ridicarea bucăţii pe care o aveam de prezentat în examen. De asta, nu am avut niciun coleg de facultate pe care îl "admiram", dar dacă ar fi să trebuiască să vând un coleg unui director de teatru, aş spune: "ia-l, că mi-a fost coleg de facultate şi te asigur că trage la fel de bine ca mine şi o să vezi ce stagiune îţi ridică."
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
T.E.: Nu am un singur actor/actriţă pe care îl/o admir. Îmi admir colegii din Frilensăr şi, mai nou, din Crud. Poveşti sunt multe şi mi-ar lua ani să le povestesc pe toate.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
T.E.: Destul de rar, din păcate. E destul de greu să faci parte din ambele tabere, cred. Adică să joci şi să fii şi spectator. De multe ori nu ai timp să ajungi la unele spectacole la care ţi-ai dori din cauza programului de repetiţii sau al spectacolelor programate. Gândeşti că "eh, asta e... am să îl văd altă dată" şi asta se repetă până ajungi să crezi că universul conspiră ca tu să nu vezi acel spectacol. Când ajung, totuşi, să văd un spectacol, tot ce ştiu e că trebuie să intru în sală cu mintea limpede. Să nu am aşteptări deloc, să îmi permit să fiu surprins. Mai sunt momente în care vin încărcat cu problemele pe care le întâmpin în alte spectacole sau repetiţii şi simt că devin foarte critic şi încep să despic firu-n patru... dar, realizez rapid şi mă detaşez instant. Ceea ce îmi place şi mi-ar plăcea să văd mult mai mult pe scenă, ar fi: oameni care se joacă. Oameni, nu personaje. Îmi place să văd actorul, care a creat un personaj care e om. Care e dezinvolt, care e relaxat şi fermecat de situaţia pe care o are de jucat, dar care rămâne atent la partenerul de scenă şi la eventualele accidente ce se pot întâmpla. Un om prezent.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
T.E.: Îmi place să citesc despre spectacolele în care joc, sincer. Mereu, când apare câte o cronică, prima dată o citesc pe diagonală să văd dacă numele meu e menţionat printre rânduri şi apoi o recitesc integral. Cred că am nevoie de aplauze, da. Ţin minte că, în facultate, jucam într-un examen de regie la finalul căruia nu au existat aplauze, deoarece profesorul venise înainte de examen şi rugase publicul să nu aplaude decât la final, ca să nu întrerupă cele câteva bucăţi care urmau a fi prezentate. După ce am terminat bucata şi am ieşit din scenă, nu am auzit nicio reacţie şi m-am simţit atât de prost... credeam că am fost atât de prost în acel examen, încât am ieşit pe uşa din spate şi nu m-am mai întors în sala aia toată seara. Cred că pe durata aplauzelor, reuşesc să elimin toată tensiunea acumulată pe decursul spectacolului. Nu mai sunt încordat, nu mai sunt stresat aşa cum sunt (uneori) înainte de spectacol, atunci când mă gândesc dacă "iesă sau nu iesă totul cum trebuie, în seara asta?". Cred, totuşi că nu ar trebui să te laşi furat de ele. Adică, dacă se aplaudă la finalul unui spectacol, asta nu înseamnă neapărat că totul a fost perfect şi că nu mai există loc de mai bine.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
T.E.: Nu îmi vine niciun nume în minte când spun regizorul, exceptând cazurile în care am un proiect în desfăşurare şi îmi vine numele regizorului respectivului proiect. Poate nu sunt destul de copt pentru întrebarea asta, cine ştie? Dar, momentan nu am o ierarhie a regizorilor / actorilor din care aş putea alege regizorul sau actorul.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
T.E.: Când am timp liber îmi place să citesc cărţi de genul thriller sau mistery, ceva care să mă ţină în priză, cum se zice, care să nu mă plictisească. Filme, încerc să văd unu-două pe săptămână ca să văd dacă am ce să fur de la alţii mai mari decât mine. Nu prea îmi place să mă uit la filme comerciale, ce-i drept. Doar dacă sunt cu un grup de prieteni şi nu prea am cum să încep să fac nazuri că nu îmi place filmul la care ne uităm. Când sunt singur, încerc să îmi aleg filmele la care mă uit. Dacă după treizeci de minute nu m-a prins cu nimic sau mi se pare plictisitoare povestea, îl opresc. Muzică ascult destul de des în drumurile înspre sau dintre repetiţii, sau când ies până la magazin să îmi iau diverse lucruri. Mereu sunt cu căştile în urechi şi cu U2 la (aproape) maxim. Visez destul de mult cu ochii deschişi şi îmi fac tot felul de scenarii în cap referitoare la lucruri pe care urmează să le fac şi îmi vin idei referitoare la ce aş fi putut să răspund într-o conversaţie pe care am avut-o undeva în 2011. În afară de teatru, îmi place să cânt singur în casă, în faţa oglinzii şi să mă cred rockstar.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
T.E.: Am avut de gând să plec să fac masterul în Statele Unite, dar am renunţat rapid. Principalul motiv ar fi costurile pe care ar fi trebuit să le suport. Aplicasem la Actor's Studio şi mi-au trimis oferta lor de studii prin poştă, apoi începuseră să mă sune să dau admitere prin Skype, dar nu a fost să fie. Financiar nu avem nicio şansă să îmi permit cursurile lor. Aşa că am dat admitere la Master la Iaşi şi m-am mutat în Bucureşti.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajat într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
T.E.: Aş alege să fiu angajat într-un teatru naţional ŞI implicat în proiecte independente. Nu îmi place să am mult timp liber. Îmi place să fiu implicat în multe proiecte şi să jonglez cu toate, chiar dacă la un moment dat încep să mă plâng şi să zic că "abia aştept să termin, să stau un pic degeaba", dar după ce se termină proiectul, simt că nu am rost pe lume şi încep să caut alt proiect. Mi-ar plăcea să fac şi film şi teatru. Aş îndrăzni să spun că aş vrea să fac mai mult film, pentru că nu prea am avut şansa să performez în domeniul ăsta şi mi-ar plăcea să văd dacă este cum îmi imaginez.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
T.E.: Determinarea. Experimentul. Curajul. Nevoia şi dorinţa de a arăta mereu mai mult.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
T.E.: Ipocrizia. "Vedetismele". Dezorganizarea. Repetitivitatea.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
T.E.: Prima dată m-am întâlnit cu el în facultate, când aveam de parcurs operele lui pentru examenul de licenţă. Apoi, în bibliotecă, cu trei săptămâni înainte de preselecţiile de la HOP. Mi-am zis că "dacă găsesc ceva care să îmi placă, particip la HOP, dacă nu, stau acasă". Şi, după vreo două-trei zile de citit pe diagonală cam tot ce avea biblioteca despre şi de Pirandello, am dat peste Caietele lui Serafino Gubbio, operator, care m-a agăţat imediat. Încă din primele rânduri, mi-am dat seama că ăsta e textul pe care îl căutam şi am venit cu el la HOP.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
T.E.: Sper ca echipa să fie faină şi unită, aşa cum a fost cea din 2017. Să se renunţe la conceptul ăsta de concurs şi să devină un joc al nostru. După HOP, poate se mai pun bazele unui Crud 2 şi mi-ar plăcea ca oamenii să nu ne treacă cu vedere pe niciunul din noi şi să ne ţină minte pentru nebunia pe care o vom arăta acolo.