Nu, n-aţi greşit adresa şi nu, nu m-am convertit în microbist. Dar când eşti asaltat de festivalurile de film english & french (din care se iau în considerare NUMAI titlurile bifate la faţa locului) te apucă pofta de clasamente şi departajări. Poftă bună!
Festivalul britanic începe cu o ratare copioasă, anume My Summer of Love, parte fabulă religios / caraghioasă, parte manifest pentru emanciparea sexuală la ţară, revine însă şi punctează cu Dead Man's Shoes, răzbunare şi căinţă la firul ierbii, cu şi despre Paddy Considine, mai Travis Bickle ca niciodată: 1-0. Creep, colaj sângeros, viguros şi sănătos de debut, ridică scorul la 2-0, dar Code 46, mumbo-jumbo antonionian cu pretenţii şi buget, ratează cu poarta goală. Noroc cu rezerva Frozen, poem simbolic à la Don't Look Now, care înscrie când nimeni nu mai credea: 3-0.
În ceea ce-i priveşte, francezii încep şi ei cam leşinat, cu Marşul împăratului - mulţi pinguini, multă gheaţă, prea mult VO, bref, ocazii nefructificate, şi continuă şi mai rău, cu Brice de Nice, comedie cu surferi puberi şi pasionaţi de Point Blank, pe lângă care Cheech & Chong sunt doctori docenţi. Costa-Gavras apare însă de nicăieri şi punctează sec cu Le Couperet, satiră noir ucigătoare, după o cărţulie de Donald Westlake şi cu un Jose Garcia ferpect: 3-1. Josiane Balasko înscrie surâzând pentru 3-2 cu L'ex femme de la vie, triunghi uşor teatral dar foarte emoţionant, unde pseudonimele scriitorului Lhermitte fac toţi banii... la propriu, iar Narco, fantezie între satiră şi BD transferată de la belgieni, egalează în aplauzele trioului de atacanţi Poelvoorde-Canet-Van Damme (fără glumă): 3-3.
Meci egal? Nu - francezii vor victoria, cupa şi campionatul, aşa că-l scot de la vestiare pe veteranul Jacques Tati, care înscrie elegant şi fără efort cu Trafic, road-movie delirant, Parade, (anti)film testament, şi, mai ales, cu Playtime, capodoperă vizionară imposibil de egalat: 3-6, scor final. Noroc că văzusem pe vremuri celelalte bijuterii marca Tati (Jour de Fete, Les vacances de M.Hulot, Mon Oncle) altfel aveam scor de maidan. În orice caz, graţie acestui cineast de geniu (pe care n-am timp şi nici spaţiu să-l omagiez cum se cuvine, drept care recomand cu căldură articolul din Dilema Veche semnat Cătălin Moise), sărbătoarea filmului francez îşi merită în sfârşit numele.