Studii: Nivel Licenţă, UNATC, Bucureşti, Artele Spectacolului-Actorie, promoţie 2011-2014, clasa Prof. Dr. Florin Zamfirescu // Nivel Master, UNATC, Artele Spectacolului-Actorie, promoţie 2014-2016, Clasa Prof. Dr. Gelu Colceag
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Individual cu S-a produs un accident... - colaj după piesele Astă seară se improvizează, Şase personaje în căutarea unui autor, Să-i îngropăm pe cei goi, Henric al IV lea de Luigi Pirandello
(Maria Teodora Filip)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Maria Teodora Filip: Eu sunt Teo. O nebună care caută încontinu să se joace şi să provoace. Vreau să cred că drumul spre descoperirea mea atât artistică cât şi umană nu se va termina niciodată, şi chiar aşa este. Îmi amintesc şi acum că la o lecţie deschisă de actorie care a avut loc la Palatul Naţional al Copiilor, domnul profesor de pictură ne-a desenat pe fiecare aşa cum ne-a văzut dânsul în exercţiile noastre. Când i-am văzut lucrarea, eu reprezentam o rândunică mică care se zbătea cu aripile ei micuţe într-o băltoacă. Era o rândunică agitată, atunci m-am văzut din afară pentru prima oară. M-am speriat, dar mi-am dat seama că asta sunt. De foarte multe ori îmi apare imaginea asta în minte şi fac în aşa fel încât să mă identific cu rândunica asta şi atunci când e bine, şi atunci când o iau pe cărări.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
M.T.F.: Mi-e greu să recunosc, dar cred că la început de tot orgoliul sau dorinţa de a face ceva măreţ m-a împins către o meserie vocaţională, chiar dacă nu am început cu actoria. Fratele meu a fost campion naţional şi european de rugby. Aveam casa plină de medalii şi la fiecare meci auzeam foarte multe voci care strigau "HAI ANDREI!". Fetele îl iubeau şi băieţii îl respectau. Toţi voiau să fie ca Andrei. Cred că a fost nevoia de atenţie.
Am încercat şi eu drumul sportului, dar mi-am dat seama că sunt anti-talent, aşa că am început să caut fel de fel de activităţi până am descoperit senzaţia, energia care îţi străbate tot corpul şi care te face să simţi plăcerea pe care o ai atunci când prinzi libertate în dans sau râzi de nu mai poţi. Asta am simţit în serbările de la şcoală şi piesele de la liceu.
M-a atras foarte tare lumina intimă din sala de teatru. Lumina aceea caldă care se aprinde după ce spectatorii au luat loc pe scaune.
Am ales să fac teatru după ce am văzut la cinema un film care se numeşte Step Up 2. Erau nişte tineri într-o sală de dans cu onglinzi peste tot care se distrau şi făceau asta împreună. Am văzut multă forţă şi mult chef de lucru acolo. Acum încerc să mă feresc cât pot de oglinzi, dar filmul ăsta a rămas definitoriu pentru parcursul meu.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de actorie?
M.T.F.: Eram prea mică şi mult prea plină de elan revoluţionar ca să conştientizez cu adevărat ce mă aşteaptă. Ştiam, mi s-a spus, dar mi-am zis de fiecare dată că o să muncesc şi o să fie bine, la fel cum am zis că dacă sunt dată afară pe uşă o să intru pe geam. Ce-i drept de multe ori teoria nu se pupă cu practica. M-am apucat de actorie pentru că am întâlnit omul care m-a învăţat să o iubesc şi să o respect cu adevărat, profesorul meu de la Palatul Naţional al Copiilor. Chiar şi acum după mai bine de 8 ani, sunt convinsă că nimic nu a fost întâmplător şi că fac ceea ce trebuie.
Vremurile vor fi întotdeauna dificile pentru fiecare generaţie ce urmează, dar îmi spun în fiecare clipă, chiar şi în momentele în care apar lipsurile că viaţa e mult prea scurtă ca să nu o trăiesc aşa cum mi-o cere sufletul ăsta al meu, să nu îl ascult când râde, când plânge, când tace...
M.T.F.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
M.T.F.: Da, aş alege teatrul, însă nu ştiu ce răspuns i-aş da unui prieten / prietenă care vrea să pornească pe drumul ăsta.
Mi-aş spune ce îşi spune şi Nina din Pescăruşul de A.P. Cehov: "Nu gloria, ci puterea noastră de a îndura". Ai nevoie de rezistenţă. Am vrut foarte mult confirmare din partea celorlalţi şi nu m-am apropiat cu adevărat de ceea înseamnă un act de creaţie. De abia acum am început să văd şi să simt cu adevărat şi chiar cred că pentru a merge pe un drum vocaţional trebuie să plăteşti un preţ destul de scump.
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
M.T.F.: Aici atingem un subiect destul de delicat atât pentru mine, cât şi pentru o parte din colegii mei. Am fost foarte revoltată pe şcoală şi pe program, dar după fiecare sfârşit de an mi-am dat seama cât de multe am dobândit pusă în starea aia de inconfort, cât de fraieră am putut să fiu privind doar partea goală a paharului. Cred că am pierdut foarte mult timp preţios consumându-mă inutil. Şcoala m-a învăţat să mă adaptez în orice situaţie, mi-a pus în faţa ochilor foarte multe următoare posibile situaţii cu care mă voi confrunta după ce voi absolvi.
Un actor dacă vrea să înveţe, învaţă oriunde, chiar şi când merge la piaţă. Un student dacă este curios şi vrea să afle, află. Ai material de lucru peste tot. Probleme în sistem sunt dintotdeauna, nu mai avem timp să despicăm firul în patru. Este adevărat că înveţi făcând, că înveţi în teatru, dar dacă nu ai şansa să lucrezi în teatru ce faci? S-a terminat cu actoria? Nu cred...
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
M.T.F.: Îmi lipseşte detaşarea faţă de evenimentele mai puţin plăcute care se întâmplă în culise. Sunt destul de uşor de scos din zona de calm şi de concentrare. Din păcate, şi asta îmi reproşez cumva mereu, am lăsat toate eşecurile şi toate mizeriile să lucreze în mine. Mă bucur foarte tare că am conştientizat şi am început să lucrez cu mine în privinţa asta. E destul de complicat să dai la o parte straturi de mizerie ce se depun de-a lungul timpului, însă nu este imposibil. Cu siguranţă nu este.
Una dintre calităţile mele cele mai de preţ este voinţa. Nu am acceptat sub nici o formă ideea de renunţare. Până nu am făcut tot ceea ce a ţinut de mine, nu am lăsat niciodată garda jos. Asta mă ţine în picioare. Am încercat şi o să fac asta multă vreme de acum încolo.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
M.T.F.: Răzvan Nicolae Răduţă. L-aş vinde şi în ţară şi în străinătate. E cea mai bună marfă pentru sufletul omului. Disciplină şi repect pentru actorie, talent din belşug şi umor de cea mai bună calitate. De fiecare dată când vorbesc despre el cu cineva ajungem la: "Dar băiatul ăsta de ce nu joacă? Este foarte bun!" şi asta nu o spun doar eu, vă pot confirma persoanele care l-au văzut jucând. Daţi-i o şansă. S-ar putea să surprindă!
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
M.T.F.: Îl admir foarte mult pe domnul Ionel Mihăilescu (actor al Teatrului Odeon). L-am văzut repetând şi am rămas cu gura căscată să văd cum un actor care nu mai are 20 de ani, are un spirit ludic intact, un spirit pe care mulţi dintre noi ne luptăm să îl păstrăm. Se joacă atât de frumos şi îşi oferă atât de multă libertate încât te molipseşte. Are o disciplină impecabilă care stă la baza acestei manifestări atât de frumoasă şi de vie. Se simte respectul pe care îl are faţă de spaţiul în care lucrează şi nu îşi pierde energia în glume şi pauze folosite inutil între repetiţii. Domnul Mihăilescu este cel mai serios actor de comedie care chiar face comedie. Este delicios.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
M.T.F.: Sunt spectator de teatru, dar nu mereu pentru că intervine dorinţa de a te juca. E ca atunci când ţi se face brusc poftă să mânânci ceva delicios. Se întâmplă asta de foarte multe ori atunci când pe scenă se întâmplă lucruri minunate, când este viaţă.
Îmi place să văd pe scenă energie, multă energie şi dezinvoltură.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
M.T.F.: Am nevoie de critică şi o cer oamenilor de cele mai multe ori. Îmi fac curaj şi le cer părerea pentru că un feedback din afară te poate aduce pe linia corectă.
În ultima vreme văd aplauzele ca pe o nevoie de confirmare, dar cred că pici într-o foarte mare capcană dacă le laşi să te definească fiindcă de cele mai multe ori oamenii aplaudă din politeţe, pentru că apreciază munca întregii echipe sau pentru că aşa se face la final de spectacol.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
M.T.F.: Sincer? Sincer? Îmi vine în minte numele Alexandru Darie. De ce? Pentru că a fost poate pentru prima oară când un regizor mi-a spus doar două cuvinte şi eu am înţeles ce am de jucat. Aşa cum actorul are nevoie de har, aşa are nevoie şi regizorul. Are răbdare, simte dacă actorul este în inconfort şi îl ajută. Este un regizor care construieşte cu tine, care se pliază pe posibilităţile tale. Cred că farmecul este unul dintre atuurile pe care trebuie să le aibă un regizor. Dacă nu simţi poftă de repetiţie şi bună dispoziţie din afara ta, este un pic mai dificil să te porneşti. Domnul Darie îţi oferă toate astea.
Am simţit cum creşte inima în mine când l-am auzit la repetiţii spunându-i unui actor "Simt că ceva te incomodează. Care este problema acolo?". Este o întrebare destul de simplă, am putea spune, dar eu nu ştiu de câte ori am auzit asta din partea unui regizor.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
M.T.F.: Citesc poezie, romane, texte care să mă îndrume spre un posibil viitor proiect. Mai nou răsfoiesc tot felul de cărţi care să mă ajute să mă ancorez cât se poate de mult în prezent.
Visez foarte mult să văd toată lumea, cât este ea de mare. Pe toată vreau să o văd, să îmi dau seama cum gândesc oamenii din alte locuri, cum sunt ei în relaţie cu ceilalţi, ce atitudine au ei faţă de viaţă.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
M.T.F.: Nu am emigrat pentru că sunt de părere că baza trebuie să ţi-o construieşti la tine în ţară indiferent de ceea ce urmează să faci mai târziu. Nu poţi să rezişti nicăieri în afară dacă nu te-ai învăţat să te descurci printre ai tăi. Când afirm asta, mă refer strict la meseria de actor. După ce termini facultatea ani buni de zile faci figuraţie, faci roluri mici, nu ai nicio certitudine că o să joci ceva consistent, prin asta trece toată lumea. Şi hai să fim sinceri, actorul vrea să joace şi vrea să joace mult. Părerea mea este că trebuie să o iei de la zero în fiecare loc din lumea asta, iar ca să o iei de la capăt de atât de multe ori, ai nevoie de vreo 10 vieţi. Una e să o iei de la capăt cu rolul şi alta e să o iei de la capăt cu viaţa. Oricât de mult ai vrea nu îţi ajunge firul. Cred că asta m-a reţinut în ţară. Mi-ar plăcea foarte mult să joc în Rusia, New York, Londra, dar până acolo mai am de parcurs nişte experienţe printre ai mei, plus că mi s-a confirmat de foarte multe ori în ultima vreme că limba română este superbă şi chiar am început să fiu conştientă de asta. M-aş simţi un pic vinovată dacă aş pleca. Nu ştiu de ce...
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajată într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
M.T.F.: Nu ştiu dacă noi putem să alegem o singură direcţie, nu am fost obişnuiţi aşa, cel puţin eu nu ştiu vreun actor care să aleagă teatrul şi să respingă filmul. Mă vreau şi în teatrul independent, mă vreau şi în teatrul stat. Câtă vreme nu încurc pe nimeni şi nu am capul ghiveci şi picioarele în 20 de direcţii, aş vrea să experimentez toate zonele menţionate în întrebare. Cu show-urile de televiziune am o mică reţinere. Pare că sunt foarte puţine de calitate şi doar două-trei mai spun câte ceva, dar cred că este o provocare şi trebuie să ai anumite skill-uri pentru a comunica cu oamenii din faţa televizoarelor. Mă atrage într-un fel anume pentru că m-ar pune în situaţia de a depăşi zona mea introvertită.
Nu pot să mă pronunţ exact fiindcă nu le-am tatonat pe toate, dar mereu am simţit nevoia de un loc al meu.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
M.T.F.: Diversitatea, nebunia şi curajul. Când ai senzaţia că teatrul românesc o ia la vale iar, apare câte un tânăr regizor care riscă cu câte o piesă modernă, care poate că nu este un succes, dar vine cu ceva nou, aeriseşte camera cum s-ar zice. Mă umple de speranţă ideea că începem să ne dăm voie să riscăm.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
M.T.F.: Teatrul românesc nu prea oferă şanse şi mai cred că de multe ori teatrul românesc este nedrept, dar poate că nu văd eu lucrurile suficient de detaşat încă. Persistă în teatru de cele mai multe ori atmosfera de fabrică, de corporaţie. Noroc că mai există oameni care au chef să se joace.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
M.T.F.: Mi-am dat licenţa cu Şase personaje în căutarea unui autor în regia doamnei profesoare Mirela Gorea. De fiecare dată între mine şi operele lui Pirandello s-a creat aşa un soi de cărare pe care atunci când păşeşti este uşor rece. Mi-a luat ceva până să mă apropii de opera lui. Interesant este că te aduce în pragul ăla în care te întrebi "Domne, ce vrea Pirandello ăsta? Ce vrea?" Mi se pare misterios şi ieşit din normalitate.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
M.T.F.: La HOP sper să mă concentrez şi să mă bucur de experienţă. La ceea ce o să se întâmple după nu vreau să mă gândesc. Vreau să mă dezobişnuiesc să sper în ceva care o să se întâmple în viitor. Vreau doar să ating cât pot de mult ceea ce mi-am propus să fac în exerciţiile ce urmează şi să fiu cât pot de prezentă.