Studii: (nivel Licenţă) Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, actorie, promoţia 2018, clasa profesorului conf. Dr. Miriam Cuibus.
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Grup, cu Suicidal după Tales of Suicide de Luigi Pirandello.
(Alex Macavei)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Alex Macavei: Cred că sunt un individ curios şi încăpăţânat.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
A.M.: Primul meu contact cu teatrul a avut loc la o vârstă fragedă. Dorinţă de joacă pe care o aveam (şi pe care încă o am, slavă Domnului) m-a mânat să îmi exprim ludicitatea în diverse forme ‒ imitam personaje din desene animate, urmăream cu atenţie comportamentele celor mai mari pentru a remarca anumite gesturi, reuşeam cu brio să mă prefac că dorm, fără a ceda tentaţiei de a pufni în râs la "controlul" părinţilor ş.a.m.d. Îmi amintesc momentele în care mergeam cu şcoala la teatru şi majoritatea copiilor, neinteresaţi de ce se întâmpla pe scenă, vorbeau sau aveau alte activităţi. Mie ceva îmi atrăgea atenţia. Ceva mă făcea să urmăresc. Nici astăzi nu ştiu ce e acel ceva care mă face curios, însă datorită lui m-am apucat de teatru. În clasa a 6-a am intrat în prima trupă de teatru coordonată de actorii Iulian Bulancea şi Carmen Bulancea, în clasa a 9-a am intrat în trupa Silver 05 coordonată de actualul coleg de trupă Andrei Han, iar mai târziu, în clasa a 11-a am avut ocazia să intru în trupa Par Ris din cadrul Clubului Rotary Baia Mare, coordonată de Andrei Dinu. Microbul, treptat, a început să mă acapareze. Şi prin urmare, am dat la teatru. Acum, iată-mă aici!
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
A.M.: Oamenii se îndrăgosteau şi în timpul Primului Război Mondial, şi cu siguranţă şi în timpul Celui de al Doilea. Nu cred că inconvenienţele exterioare pot stopa sau diminua interiorul.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
A.M.: Cu siguranţă că l-aş alege. Chiar l-aş alege cu şi mai multă hotărâre şi entuziasm. Dacă aş beneficia de o astfel de călătorie în timp, m-aş sfătui în felul următor: "Dă-i bice! Nu mai sta pe loc, hai că n-ai timp!".
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
A.M.: Pentru mine facultatea a fost, şi este în continuare, un punct roşu situat pe axa parcursului meu. Aici am învăţat atât lucruri ce ţin de profesia de histrion, cât şi lucruri ce ţin de viaţă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, între cele două sfere, cea umană şi cea profesională, există un raport de interdependenţă ‒ tocmai aceasta cred că este marea "învăţătură" a şcolii de teatru pe care am avut privilegiul să o urmez. Am învăţat cât de vital este echilibrul dintre hazardul creator al actorului şi disciplina muncii sale, ce înseamnă să lucrezi în echipă şi că teatrul, de fapt, este ascultare. Am ascultat şi, spre norocul meu, am fost ascultat. Desigur, datorită scurtei perioade de studiu, unele lucruri au fost aprofundate, iar din altele am "gustat" puţin câte puţin, însă cred că drumul de abia acum începe.
Un actor, cred eu, dincolo de şcoală, învaţă privind şi ascultând tot ceea ce e în jurul său ‒ oamenii sunt cea mai semnificativă, fascinantă şi inepuizabilă sursă de inspiraţie.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
A.M.: Eu consider că sunt un actor disponibil, flexibil, care caută şi se adaptează în permanenţă. Nu-mi place să mă limitez la o anumită formă şi să dau ultimatum în procesul de creaţie personal. Probabil, uneori, sunt puţin incontrolabil şi trebuie să învăţ încă să mă cizelez.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
A.M.: Stimate domnule director, e o reală dificultate pentru mine să vă recomand doar unul dintre colegii mei de facultate. Prin urmare, am să vă propun o ofertă greu de refuzat, fondată pe propria-mi perspectivă asupra teatrului ‒ echipa face totul! Aşadar, cu entuziasm, vă sugerez întocmirea unei echipe tinere pentru teatrul dumneavoastră, formată din absolvenţii promoţiei 2018 a Facultăţii de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, clasa Miriam Cuibus. Mecanismele de funcţionare dintre membrii grupului sunt sudate în aşa fel încât să permită acoperirea unei largi palete de roluri, îndeajuns pentru repertoriul unei stagiuni, sau a unor mai multe stagiuni. Personalităţile artistice şi umane ale actorilor sunt extrem de diferite, dar în acelaşi timp se contopesc datorită drumului pe care împreună l-au parcurs, ghidaţi de către profesorii lor. Aşadar, cred că cel mai bun coleg e echipa.
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
A.M.: Bogdan Zsolt m-a fascinat, mă fascinează şi cu siguranţă, mă va fascina în continuare. Admiraţia faţă de acest actor survine tocmai din caracterul său profesional viu, de care dă dovadă neîncetat, de la o reprezentaţie la alta. Dorinţa de joc imensă, imaginaţia roditoare şi măiestria tehnicii sunt atributele indispensabile ale unui actor, din punctul meu de vedere, iar Bogdan Zsolt le împlineşte magistral pe toate. Din păcate nu am avut ocazia să îl văd cum lucrează în timpul repetiţiilor, aşa că nu ştiu exact ce mijloace foloseşte pentru a ajunge la fabulosul rezultat final. Însă indiferent de parcursul său în procesul de muncă, reuşeşte ceea ce puţini actori reuşesc ‒ să îl facă pe spectator să nu vadă pe scenă un personaj sau un actor care joacă un personaj, ci să îl facă pe spectator să vadă pe scenă un om.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
A.M.: Mie mi se pare vital ca actor să fii totodată si spectator. Sunt spectator şi îmi place enorm de mult această poziţie, deoarece mă face să îmi reamintesc şi să reconştientizez acel ceva al teatrului. Îmi place pe scenă să văd Viaţa.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
A.M.: Cred în amândouă câte puţin şi totodată am nevoie de ele câte puţin. Spun că am nevoie de ele câte puţin deoarece cred că acestea sunt doar mici "bonusuri efemere", şi nicidecum nu sunt indicatori permanenţi de verdicte. Aplauzele şi critica "măreaţă" de ieri, cred eu, trebuie lăsate zilei de ieri pentru a putea rămâne viu în ziua de astăzi. Acelaşi lucru şi cu aplauzele şi critica mai puţin "măreţe". Dar, da! Am nevoie de ele! Mă bucură, trebuie să recunosc.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
A.M.: Mă gândesc la un arbitru. El stabileşte regulile jocului provizoriu pe care îl propune jucătorilor săi, le urmăreşte parcursul şi fluieră ori de câte ori este nevoie.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
A.M.: Printre autorii mei preferaţi se numără Albert Camus, F.M. Dostoievski, Frank Wedekind, Eugene Ionesco, N.V. Gogol. Mă delectez totodată şi cu filozofie şi religie. Visez să ajung în fiecare ţară de pe mapamond. Sportul şi mâncarea sunt două refugii vinovate ale mele.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
A.M.: Niciodată nu am avut dorinţa sau tentaţia de a emigra. Simt că am început să construiesc ceva aici şi îmi doresc să continui.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajat într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
A.M.: Cât timp joc, iar ceea ce joc mă solicită, nu contează dacă se întâmplă la stat sau într-un mediu privat, pe scândura scenei, pe micul sau pe marele ecran. Deşi la început, probabil, mi-ar plăcea să experimentez procesul de lucru la un teatru naţional, întrucât sunt curios de mecanismul de funcţionare al acestuia.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
A.M. Ceea ce apreciez la teatrul românesc sunt "pilonii" de forţă pe care acesta încă îi deţine şi care continuă să ofere publicului artă de calitate, în pofida condiţiilor economice nefavorabile ale ţării.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
A.M.: Nu îmi plac ideile şi vorbele breslei nematerializate concret, iar uneori mi se pare că lipseşte o doză mai mare de îndrăzneală.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
A.M.: Cu Pirandello m-am întâlnit pentru prima dată în primul an de facultate, în al doilea semestru, la Teoria Dramei. Fişa disciplinei domnului prof. Ioan Vartic era alcătuită din mai multe opere de referinţă ale teatrului universal, printre care şi Şase personaje în căutarea unui autor şi Astă seară se improvizează. Atunci am citit, mi-am luat examenul cu 10 , dar n-am înţeles mare lucru. Acum am citit, am venit la HOP, am avut noroc... şi am început să-mi pun nişte întrebări.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
A.M.: Cel mai mult îmi doresc să joc.