Am ales, de-o vreme, libertatea de a face cât mai puţin ceea ce trebuie, de a ieşi din confortul rutinei şi de a-mi urma călătoriile întâmplătoare, cu bucuria pe care o afli tocmai în dificultatea unui astfel de drum. E vorba, în definitiv, despre alegeri şi asumarea lor - cât de simplu, deloc uşor! - sau, dimpotrivă, despre evitarea unor decizii, ca şi cum ai închide ochii, minţindu-te că soarele a apus. Cam ca personajele noastre care ajung să nege şi cea mai puturoasă evidenţă, târându-se pe podeaua instinctelor primare, doar ca să nu-şi asume schimbarea şi fără să priceapă că boala ce-o primiseră este un dar.
Altfel spus, istoria spectacolului Complet alb începe cu o întâlnire întâmplătoare, adică venită exact atunci când eram pregătiţi să ne izbească în tâmplă, cu o propunere a lui Tavi, neurmată de nici o secundă de gândire: Da!
Am recitit romanul, am refuzat sa văd / citesc vreo ecranizare / dramatizare şi într-o seară cu soare mi s-a "descărcat": aveam cheia, primele fraze, ştiam finalul, îmi lipsea restul textului... Detalii. "Ce-ar fi", îmi spune Tavi pe un skype, "să legăm ochii spectatorilor câteva minute? Să simtă direct experienţele unui nevăzător". Asta era! Dar de ce doar câteva minute?! Şi restul să-l recompunem din mirosuri şi zgomote, gesturi şi atingeri, senzaţii care ne făuresc scenarii în minte, fiecăruia atât de diferit, de personal, încât nu mai au nici o legătură cu realitatea. De fapt, totul e în mintea noastră, atât de violent deformat încât şi banalul miros de cafea proaspăt râşnită ori aroma de lapte cald pot fi, în funcţie de istoriile fiecăruia, o fericire sau o traumă.
În acel punct, i-am mulţumit lui Saramago pentru că m-a însoţit pe drum şi mi-am urmat singură cărarea; am eliminat situaţii, am adăugat, am renunţat la personaje precum cel al puştiului, deoarece mi s-a părut indecent să tai din rădăcină speranţa că oamenii vor alege lumina în locul nevederii, am rescris finalul fiindcă cineva, personajul principal, trecând prin mizerie, alege să orbească de lumină.
În fine, au urmat primele repetiţii - minunate şi molcome, întâlniri autentice în târguşorul cu parfum al Ieşilor -, apoi lucrul la scenă, fără conflicte (bizar, nu?!), doar întrebări (cum facem, frate, incendiul? Şi ploaia?... Băi, ne-ai înnebunit cu scorţişoara asta!...), rezolvări, construcţie; o mână de suflete care, fără de orgolii, puneau totul laolaltă ca să ofere fiecăruia dintre cei 49 de spectatori, câţi pot asista la o reprezentaţie, o experienţă deloc inedită, ci dimpotrivă, al naibii de familiară şi de bine ascunsă sub preş.
Şi poate cele mai frumoase reacţii, adică sincere şi nepervertite de masca socială de public de teatru, le-am trăit laolaltă cu deţinuţii din Penitenciarul Iaşi, ale căror capete de condamnare mai bine că nu le-am ştiut la început. Închişi într-o sală cu câţiva gardieni, din ce în ce mai prinşi de spectacol, cu o recuzită care ar costa la negru mulţi euro, noi uşor inconştienţi, jucându-ne de-a teatrul. Iar la sfârşit, să vezi cum din malacii tatuaţi ies zâmbete largi de copil, şi stângăcii, şi mirări, şi vorbe precum: "noi suntem ca orbii ăştia... nu vedem să ne bucurăm de fiece zi..." Apoi a mai fost îmbrăţişarea aceea, a tuturor, şi lacrimile noastre ascunse prost în barbă, şi privirile lor ruşinate că văzuseră cu un ceas mai devreme doar carne de actriţă şi "Hai că poate ne întâlnim dincolo peste 7 ani, dacă iese recursul. Dacă nu, mai veniţi să vă vedem?"
Apropo, aţi remarcat de câte ori folosim pe zi verbul "a vedea"? Atât de firesc de parcă ni s-ar cuveni retina limpede, e dreptul nostru!, încât ustură atunci când stai de vorbă cu un nevăzător. Nouă, cel puţin, ni s-a întâmplat. Mai cu seamă în serile în care un domn de la Asociaţie a venit să-şi retrăiască povestea sa pentru a treia oară. Şi-a pus ochelarii pe ochi, la fel ca toată lumea, şi a intrat cu totul în spectacol, fără de teamă, poate pentru că lacrimile spală uneori.
Şi iarăşi altfel spus, Complet alb este istoria unor oameni, ca noi toţi, care aleargă de acolo-acolo, preocupaţi, stresaţi, presaţi de iluzii; oameni care vieţuiesc, întinşi între amintiri şi proiecţia zilei de mâine. Ei bine, acestor oameni li se oferă darul orbirii, adică libertatea de a fi (cu) ei înşişi. Au şansa de a trăi, în sfârşit, nu de a supravieţui, de a fi în prezent, responsabili 100%, perfect conştienţi. Iar ei... veţi vedea. Este o poveste spusă altfel decât în teatrul obişnuit, o poveste cu foi albe, dar nu complet!, pe care fiecare e invitat să-nceapă să-şi scrie prezentul, cu lumina vederii interioare. Pentru noi, cei din spatele foilor, este o întâmplare minunată şi mulţumesc partenerilor mei de drum pentru această călătorie şi pentru bucuria de a se arunca orbeşte în alb.
Iar dacă textul, urzeala acestui spectacol, a ieşit, i se datorează şi celui care mi-a fost alături atunci când am învăţat să respir, când am ales să încep să văd; lui i se datorează respiraţia mea conştientă de azi.
Şi încă ceva: habar n-am dacă spectacolul "a ieşit", cum se spune în teatru. Această întâmplare nu e făcută pentru a fi judecată, ci este o experienţă pe care decizi sau nu să o ai. Tu alegi. Hai, vrei să vezi?
Foto: Vladimir Negru
Spectacolul Complet alb se joacă vineri, 24 august 2018, la ora 19:00, la Sala Studio a ARCUB - Gabroveni în cadrul Undercloud, 2018. Programul complet al festivalului îl găsiţi aici.