Povestea unui spectacol - În umbra marelui plan la Undercloud şi FNT, 2018

Era vara lui 2017 când m-a sunat Doru Taloş să îmi propună să lucrez la Reactor. Mi-a povestit de proiectul lor de investigare a istoriilor secundare din România ultimei sute de ani şi m-a provocat să mă gândesc la ce m-ar interesa pe mine. Mi-am luat timp. Descoperisem pe vremea când lucram la Rovegan - un spectacol care mi-a schimbat (cred) felul de a face teatru, că sinceritatea şi raportul real, onest şi profund uman cu tema sunt garantul unei libertăţi creatoare foarte fertile. Aşa că am ales cu responsabilitate, întrebându-mă real ce mă macină pe mine şi simt că rezonează cu cei din jur. Mă interesa şi mă interesează feminitatea, perspectiva feminină asupra realităţii, asupra istoriei şi asupra sinelui - mi se pare şi mult sub-reprezentată în spaţiul public, mă interesează raportul între generaţii, ideea de traumă transgeneraţională pe care o moştenim şi mă bântuie de-a dreptul modelele falimentare pe care eu şi generaţia mea le perpetuăm din inerţie, fără a le chestiona şi updata, făcând aceeaşi greşeală ca părinţii noştri - pierzându-ne identitatea. Cred, şi sper să nu sune clişeic, că fără a ne înţelege trecutul, nu putem găsi soluţii pentru viitor.

Când l-am sunat pe Doru, după aproape o lună, i-am spus atât: "Mă interesează efectul politicilor legate de natalitate în perioada comunistă (în special decretul din '66 care interzicea avortul în România) asupra relaţiilor părinţi - copii", ce voiam să spun de fapt era că mă interesa, autoreflexiv, o formă de terapie socială pentru cei care nu s-au simţit doriţi şi iubiţi în copilărie: un fenomen social care se poate reduce la imixtiunea politicului în viaţa privată a individului şi a familiei, dar a produs de fapt o traumă puternică şi foarte intimă de ambele părţi. Şi noi nu suntem o societate care să vorbească deschis despre lucrurile astea, sunt încă tabu.

Aşa a început povestea cu În umbra marelui plan - titlu pe care într-un moment de maximă inspiraţie, în curtea Reactorului, l-a găsit Oana Mardare.

Am avut aproape un an la dispoziţie în care am citit, ne-am documentat, dar cel mai important - am vorbit cu oameni. Mi-am dat seama că povestea în infinit de multele ei variante se repetă, că e o rană acolo, nu numai nevindecată, dar şi neaccesată.

Lucrul la proiectul ăsta a fost intens. Am dezbătut mult, am încercat mult, am avut dileme etice şi istorice despre cum să abordăm subiectul, ne-am şi jucat, cred că ne-am gândit mult fiecare la sine şi familia lui - a fost un proces transformativ, introspectiv şi provocator. L-aş numi un spectacol laborator pentru că ne-am permis să cercetăm şi un limbaj teatral, să găsim tuşa ideală pentru a zice această poveste, cum s-ar zice am acordat instrumentul şi am lucrat mult cu sunetul, cuvântul şi îmi place mie să cred, emoţia. Alături de Anda Pop - scenografă şi Catrinel Bejenariu - a cărei funcţie mi-e greu s-o definesc altfel decât a unui co-creator, am formulat un univers foarte ludic şi teatral cu foarte puţine resurse - tradiţional independent. Şi actorii au făcut universul ăsta să devină magic. Nu mi se întâmplă de multe ori să zic că un spectacol are o soartă a lui, dar povestea asta s-a vrut spusă, şi în pofida tuturor dificultăţilor întâmpinate pe parcurs (foarte puţin timp, de exemplu), a ieşit, am reuşit să spunem ce voiam să spunem şi cred că în felul lui, fiecare dintre noi s-a autodepăşit. E un sentiment foarte frumos, preţios şi rar. M-am bucurat mult de experienţa asta, am învăţat o grămadă.

Povestea e simplă: trei generaţii de femei şi un bărbat sau povestea unei familii oarecare de-a lungul ultimilor 75 de ani, din cinci perspective. Nu e docu-dramă, nu ne-am propus să redăm realist şi autentic un subiect atât de amplu şi polemic, ci am încercat să spunem o poveste, o poveste cu care publicul nu trebuie să se identifice total, ci doar să îi declanşeze procesul de investigare al propriei istorii, care sigur e altfel şi totuşi e foarte la fel. Nu ştiu dacă e neapărat teatru social, e mai degrabă un teatru interogativ care funcţionează pe principiul: if I show you mine, will you look at yours?

La spectacolul ăsta am încercat o chestie care mie îmi place foarte mult atât din punct de vedere teatral, cât şi dramaturgic, ideea de stream of conscious - adică mai simplu spus, am încercat să ne dăm seama ce se întâmpla în capul oamenilor ăştia în nişte moment cheie ale vieţii lor - de exemplu, când o femeie trebuia să decidă dacă face un avort ilegal sau păstrează un copil pe care nu şi-l doreşte în acel moment. A ieşit ceva foarte sensibil. Sunt acolo frânturi şi din poveştile familiei mele şi ale prietenilor mei apropiaţi, sunt lucruri foarte intime revelate în paradoxul, absurditatea, tragicul şi comicul lor, cu cinism şi tandreţe, de către patru actori la fel de sensibili: Raluca Mara, Paula Rotar, Oana şi Doru.

Cam asta a fost experienţa În umbra marelui plan, un spectacol de văzut de copii mari alături de părinţii lor şi mai mari.

Spectacolul În umbra marelui plan se joacă vineri, 31 august 2018, la ora 18:00, la Sala Mare a ARCUB - Gabroveni în cadrul Undercloud, 2018. Programul complet al festivalului îl găsiţi aici.