Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Tânărului Actor HOP 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... (XVII) - Cezara Munteanu - Gala HOP, 2018


, un interviu cu

august 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cezara Munteanu, 23 de ani, din Botoşani

Studii: UNATC I.L. Caragiale, Bucureşti, secţia arta actorului, promoţia iunie 2016, clasa profesorului Adrian Titieni // UNATC I.L. Caragiale, Bucureşti, secţia arta actorului, promoţia iunie 2018, clasa profesorului Tania Filip
Participă la Gala HOP 2018 la secţiunea Grup cu Acum se improvizează!, după Astă seară se improvizează de Luigi Pirandello


(Cezara Munteanu)

Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Cezara Munteanu: Un om. Vis. Floare. Zâmbet. Soare. Copil. Femeie.

R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
C.M: În clasa a 9-a m-am mutat la un liceu nou. Plecasem de la liceul de artă unde studiasem pianul, pentru că nu voiam să fac carieră din muzică. Am ajuns la un liceu de matematica pentru că îmi plăcea matematica, acolo am aflat că există o trupă de teatru (Atelierul de teatru) şi că se fac preselecţii pentru ea. Am convins câteva prietene să mergem şi chiar dacă pe parcurs ele s-au retras, eu mi-am dorit să merg în continuare. Nu înţelegeam exact care e "treaba cu teatrul", dar pur şi simplu îmi plăcea să mă duc acolo, era ceva care mă atrăgea, dar nu realizam ce. Treptat am realizat ce mă ţinea acolo: oamenii, felul lor nobil şi sincer de a gândi şi Lenuş Teodora Moraru, coordonatoarea trupei. Un om cu o răbdare incredibilă, care mă aducea "de pe pereţi", în scenă. Un loc în care ştiai că te bazezi pe prietenii tăi în scenă, un loc în care fiecăruia îi venea rândul să fie în faţă, deşi cei din spate aveau treaba cea mai grea, dar o făceau cu tot dragul. Un loc în care m-am îndrăgostit de teatru iremediabil, unde am învăţat că în scenă dăruieşti, iubeşti şi îi mulţumeşti partenerului că e acolo cu tine şi te susţine. Acolo nu existau limite, atunci când urcam pe scenă trăiam o altă viaţă, într-o lume construită de noi, în care noi credeam şi pentru că noi credeam, ea exista. Mă trezeam la aplauze că se terminase spectacolul şi nu ştiam când. Iubeam fiecare spectacol şi rol pe care îl construiam şi mă durea enorm când ştiam că nu îl vom mai juca, dar tot timpul abia aşteptam să vedem ce ne vom mai juca mai departe. Aşa m-am apucat de teatru, adică el m-a apucat şi nu mi-a mai dat drumul sau mai bine zis, mi-a arătat drumul.

R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
C.M.: Când am ales să fac teatru nu m-am gândit că sunt vremuri dificile. Mă bucur că părinţii mei, chiar dacă au conştientizat vremurile dificile m-au susţinut şi în continuare mă susţin şi de câte ori pot, vin 500 de km de la Botoşani ca să mă vadă pe scenă.

R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
C.M.: Dacă aş privi în urmă aş alege tot teatru. În primul rând pentru că nu îmi pot imagina viaţa mea fără teatru, fără scenă, fără spectacole şi personaje şi în al doilea rând pentru că sunt un om care se plictiseşte extrem de repede. Această meserie nu îmi dă voie să mă plictisesc. Deşi, în general, îmi place să deţin control asupra lucrurilor şi să îmi fac planuri şi să visez, iubesc la această meserie că nu îţi poţi face prea multe planuri. Niciodată nu se ştie când apare ceva care te provoacă şi te incită, niciodată nu ştii ce întorsătură iau lucrurile şi oricând poţi ajunge să lucrezi cu cineva pe care îl admiri, oricând se pot întâmpla lucruri fantastice, oricând poţi ajunge acolo unde îţi doreşti. Îmi place să visez şi visez frumos în general.
Dacă ar fi să privesc cu 5 ani în urmă nu aş vrea să îmi spun nimic, dacă aş spune ceva probabil nu aş fi acelaşi om de azi. Cred că fiecare are drumul lui şi lecţiile sale pe care trebuie să le înveţe, indiferent de câte avertismente sau sfaturi de viaţă primeşte.

R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
C.M.: Pfff... cred că şcoala m-a ajutat să mă reconstruiesc la nivel profesional. Adică mai întâi m-a dărâmat, demolat şi apoi treptat, nu am avut încotro, a trebuit eu singură să mă aşez la loc, cărămidă cu cărămidă. Când am intrat în facultate, m-aş fi aruncat cu capul înainte la orice, nu aveam nicio teamă, nici nu ştiam ce înseamnă să îţi fie frică sau să te îndoieşti când era vorba de ce se întâmplă în scenă. Şcoala m-a făcut să îmi pun multe întrebări şi să nu mai înţeleg nimic. E ca atunci când ai o casă şi o explodezi ca să construieşti alta în loc, mai puternică, mai trainică, care să te ţină alţi 100 de ani de azi înainte. Cam aşa a fost şcoala, am demolat şi am construit greu şi în timp "casa" aceasta pe care o deţin acum în mine. După ce am terminat licenţa, casa mea nu avea acoperiş, de aceea am ales să fac şi masterul, pentru că nu aveam un acoperiş la această casă, mai aveam drum de străbătut până să fie gata. Acum după master simt că am acel acoperiş, această casă metaforică e puternică, mă pot baza pe ea, fie furtună, fie vânt. Cred că de acum am la dispoziţie toată viaţa ca să "amenajez" interiorul casei şi cred că abia peste ani voi ajunge la acele mici detalii care contează. "Bagajul" sau lucrurile pe care le voi deţine în acea casă vor fi din ce în ce mai valoroase, odată cu acumularea de experienţă şi experimentarea mai multor zone şi roluri. Şcoala m-a învăţat că trebuie să mă descurc singură şi că totul depinde doar de mine şi că nu trebuie să aştept niciodată confirmare de la nimeni şi să merg înainte orice ar fi. În rest, eu cred că totul stă în tine şi că nu te poate învăţa nimeni meşteşugul artei actorului, te poate îndruma. Din fericire am avut profesori care m-au îndrumat şi îl menţionez pe domnul Adrian Titieni, căruia îi mulţumesc pentru privirile blânde şi pline de indulgenţă şi pentru răbdarea sa imensă. Cum spuneam şi mai devreme, cred că după ce ai terminat şcoala, "ai construit casa" abia apoi vine adevărata experienţă. Înveţi după şcoală de la oamenii cu care lucrezi, de la actorii mai mari sau mai mici pe care îi admiri. Cum ne-a învăţat domnul Mihai Gruia Sandu: În teatru, dacă ceva e bine şi îţi place, fură! Cred că trebuie să furi, dar într-un mod inofensiv, câte ceva bun de la toţi colegii cu care lucrezi deoarece interacţiunea cu ei te face şi pe tine să te construieşti mai departe. Pentru că eu cred că teatrul se face "împreună". Mai departe de teatru şi de colegii cu care lucrezi, un actor ia lecţii de la tot ce e în jurul său, de la frunzele care pică atât de uşor şi frumos, de la blocurile triste, de la pietrele care reuşesc să nu se mişte aproape deloc, de la animale şi tot aşa. Teatrul e un fel de viaţă, noi trebuie să deschidem ochii să o vedem şi să o trăim atunci când e nevoie.

R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
C.M.: E greu să fii sincer când e vorba de aşa ceva, fie îţi găseşti mai puţine lipsuri, fie zici că eşti plin de ele. O să încerc să fiu sinceră. Mai am de lucrat la capitolul curaj şi încredere, ştiu că atunci când încrederea va fi acolo unde trebuie, voi putea muta munţii din loc. Lucrezi la asta şi simt că munţii au început să se mişte puţin.
Ce am? Bucuria jocului, bucuria vieţii în general. Sunt o persoană pozitivă şi îmi place să fiu înconjurată de oameni şi cel mai mult să îi bucur şi sunt foarte fericită că am o meserie prin care îi pot bucura pe oameni, sau îi pot face să conştientizeze unele lucruri şi să schimbe ceva în lume. Îmi place să fiu la timp, urăsc să întârzii, îmi place să îmi pregătesc corpul pentru repetiţie, să las la o parte gândurile de pe stradă şi să fiu prezentă acolo. Fac exerciţii de dicţie, îmi place ca un actor să vorbească frumos şi corect. Îmi place să am un corp antrenat, voce, vorbire şi suflet gata de lucru. Am energie creatoare şi disponibilitate de a învăţa şi a evolua. Cel mai important, Am Timp. Nu ştiu ce anume ar trebui să aibă un actor, dar ştiu că faţă de unii actori simţi o atracţie ca un magnet, te fascinează, simţi că aerul e mai greu când ei sunt acolo sau că au atât de multe de spus şi că tu eşti acolo gata să îi asculţi atât pe scenă, cât şi viaţa de zi cu zi şi ei, totuşi, îţi dezvăluie atât de puţin pentru a te face şi mai curios. Sper ca într-o zi să am şi eu acest "farmec", această aură.
Punctele mele tari: Energia, tinereţea, dedicarea, vocaţia, dorinţa, bucuria.
Puncte slabe: Tendinţa de a renunţa când lucrurile o iau pe un drum ciudat. Neîncrederea totală în tot ce sunt şi ce pot.

R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
C.M.: Sunt mulţi colegi pe care îi admir. Fac parte dintr-o generaţie foarte talentată şi puternică, Generaţia Tesla. Nu pot alege un singur coleg pentru că sunt foarte mulţi care merită "roluri solicitante", scene mari, săli pline şi multe aplauze. Domnul nostru profesor, Adrian Titieni ne-a învăţat să fim uniţi pentru că fiecare are drumul lui şi că doar împreună putem ajunge cel mai departe. Orice teatru, de oriunde, are nevoie de mai mulţi dintre noi, nu doar de unul. Generaţia Tesla Rocks!

R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
C.M.: O actriţă pe care o admir este Oana Pellea. Primul contact cu ea l-am avut la liceu când veneam la festivaluri în Bucureşti şi încercam să mergem la spectacole la teatru să vedem "marii actori". Am văzut-o prima dată în spectacolul Mă tot duc, alături de Mihai Gruia Sandu care mi-a fost apoi profesor. Am rămas fascinată de acel spectacol, care la vremea aceea se juca de 17 ani, Acum cred că se joacă de mai bine de 24 de ani. Emoţia şi bucuria pe care am trăit-o văzând acel spectacol m-a făcut să îmi doresc şi mai mult să fiu acolo pe scenă. După spectacol doamna Oana Pelea a stat de vorba cu noi, nişte copii, veniţi de la 500 de km, care nu ştiam prea multe despre viaţă. Ea a avut răbdarea de a ne asculta. Anul următor când am venit la Bucureşti am văzut-o în spectacolul Oscar şi Tanti Roz, la care am plâns de la început până la sfârşit. O bucurie să o revăd pe această actriţă pe scenă. Ajunsă înapoi la Botoşani i-am cumpărat jurnalul şi i l-am citit si am rămas uimită ce om frumos, simplu şi profund era. "Am visat că mă uitam pe cer: era plin de stele mari şi frumoase. Am ridicat un deget şi am aprins o stea. Şi încă una." Uneori stăteam noaptea şi visam că atunci când voi veni la facultate, la Bucureşti, într-o zi să merg să îi bat la uşă şi ea să îmi răspundă şi să stăm de vorbă şi să îmi destăinuie secrete ale meseriei. Eram un copil, mic, prost şi visător. Apoi am avut ocazia să o întâlnesc la un masterclass la un festival şi atunci am făcut prima şi singura mea fotografie cu Oana Pellea. Fotografie de care am fost foarte mândră. Când am ajuns la facultate am căutat să merg la spectacolele în care joacă şi m-am bucurat de ele. Sper că într-o zi voi ajunge să joc alături de această actriţă-om minunat. Stau şi mă gândesc că este foarte interesant cum noi creăm legături imaginare cu nişte persoane care nici măcar nu ne cunosc sau nu îşi dau seama cât de mult ne influenţează în viaţă. Dar cred că dacă tu crezi într-o legătură, la un moment dat ea se împlineşte.

R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
C.M.: Îmi place foarte mult să merg la teatru. Când eram în primii ani de facultate mergeam în fiecare seară la teatru. Cu cât am crescut am ajuns din ce în ce mai rar pentru că am început să am propriile mele spectacole în teatru. Acum din păcate timpul nu îmi permite să mai merg atât de mult la teatru, dar caut să merg să îmi văd colegii şi să mă bucur de spectacole. Când mă duc la teatru sunt om, nu actriţă. Îmi place să mă emoţionez, să plâng la spectacole, să râd, să mă bucur de ele. Recunosc că sunt şi în căutare, încerc să îmi dau seama de ce îmi place mai mult un actor, sau ce anume face el ca să fie rolul atât de bine sau dacă îşi păstrează cursivitatea. Încerc să conştientizez ce anume pot eu să "fur" din acel spectacol sau de la actori. Dar în general îmi place să mă las păcălită de spectacol şi să accept convenţia. Pe scenă îmi place să văd oameni sinceri, oameni care cred în ceea ce fac şi o fac de drag şi pentru public. Detest să văd actori care se iubesc mai mult pe ei în teatru, decât iubesc teatrul din ei.

R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
C.M.: Am şi nu am nevoie de critică. Niciodată nu mi-a plăcut să caut confirmare. Să am nevoie de la alţii să îmi spună ce şi cum. Mereu am căutat în mine, în adâncul sufletului meu şi în mintea mea ca să conştientizez ce am făcut pe scenă şi dacă am ajuns în punctele în care mi-am propus sau nu. Am nevoie de critică atunci când vine de la oamenii în care am încredere, şi sunt foarte puţini. În general prefer să aud păreri de la oameni care nu sunt profesionişti, pe mine mă interesează cum ajunge mesajul meu la Spectator, pentru că jucăm pentru ei şi nu pentru critici. Dacă simt că i-am emoţionat, sau i-am făcut să se bucure sau să înţeleagă mesajul pe care l-am transmis, atunci sunt fericită. În plus, această meserie este extrem de subiectivă. Aşadar nu consider că ar trebui să ne ghidăm după gusturile unui anumit critic. Pe parcursul ultimului an de master am avut foarte multă treabă, din fericire. Alergam dintr-o parte în alta, spectacole aproape în fiecare seară şi treptat am devenit din ce în ce mai obosită şi epuizată. Apăreau tot felul de întrebări, frustrări şi mă întrebam de ce fac eu asta ţinând cont că nu prea mai am timp să îmi trăiesc viaţa, să îmi văd familia sau prietenii. Într-o seară s-a întâmplat să am două spectacole. Am jucat primul spectacol, apoi am alergat la celălalt şi în final, chiar dacă mă simţeam extrem de obosită, când am văzut oamenii aplaudând în picioare şi cu zâmbetul pe buze sau ochii în lacrimi, mi-am dat seama de ce fac asta. Mă bucura să aud şi să văd acele aplauze, aplauze care vin ca o mulţumire pentru ceea ce am făcut pe scenă. Şi asta e suficient. Am înţeles că a ajuns la ei ceea ce am dăruit noi şi mai mult, că ei au primit acest dar al nostru.

R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
C.M.: Sincer, nu îmi vine niciun nume în minte. Nu am avut ocazia să lucrez cu foarte mulţi regizori ca să pot să găsesc acel nume.

R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
C.M.: Îmi face foarte mare plăcere să citesc teatru. Sunt ca un copil naiv, simt că fiecare poveste mi se pare fascinantă şi mă bucură. Găsesc mesajul profund şi meditez asupra lui. Mă impresionează personajele şi mereu mă gândesc ce aş juca eu în acea piesă. În afară de piese de teatru îmi place să citesc, pur şi simplu să citesc. Am descoperit această pasiune încă din clasele primare, unde am avut o învăţătoare care ne dădea de citit câte o carte pe săptămână, ceea ce era destul de mult la vremea aceea, dar asta m-a făcut să îmi dezvolt un gust pentru citit. Citesc şi îmi face plăcerea. Iubesc să mă uit la filme şi seriale. Să urmăresc actori pe care eu îi admir şi să bifez toate filmele în care au jucat. Să le urmăresc evoluţia şi capacitatea de a se transforma cu fiecare rol jucat. Îmi place să văd filme, pentru că îmi doresc foarte mult să fac filme în viaţa mea de actriţă. Îmi place foarte mult muzica jazz şi muzica clasică. Am făcut opt ani de muzică şi de acolo mi s-a dezvoltat gustul pentru muzica clasică, aceasta mă inspiră, mă linişteşte şi mă bucură. Muzica jazz şi muzica anilor '90 este cea cu care mă trezesc. Îmi place să ascult muzică prin casă, să cânt şi să dansez. Iubesc să dansez. Atunci când dansez mă simt extrem de liberă, capul meu se goleşte şi nu mă mai gândesc la nimic, efectiv corpul meu se mişcă de la sine şi cred că e printre puţinele momente în care nu mă gândesc dinainte la ce urmează să fac. Pur şi simplu mă las purtată de muzică şi de emoţia pe care mi-o transmite aceasta. Simt că ating o stare de extaz dansând. Îmi place să cânt. Cântatul este ceva foarte intim pentru mine, pentru că simt că ofer ceva din mine atunci când o fac, sau că dezvălui ceva ce nu mi-a atât de uşor să arăt. Dar lucrez la asta şi îmi doresc ca în vreo 5 ani să am propriile mele concerte de jazz, să mă acompaniez cu pianul şi să bucur oamenii şi cu această artă. Iubesc să călătoresc. Sunt într-o continuă explorare a lumii. Îmi place să experimentez. Îmi doresc să văd toată lumea. Încerc să am răbdare, mereu îmi zic că sunt tânără şi că am timp să fac asta, nu pot să văd toată lumea aşa deodată. Atunci când vizitez un loc nou, simt o emoţie deosebită în suflet, nişte fluturaşi care mă fac să zbor şi să am energie să văd cât mai mult şi să absorb tot ce îmi poate oferi acel loc. Îmi place să petrec timp cu familia mea, îi văd rar şi atunci timpul petrecut cu ei este cel mai important. Cel mai mult ne întâlnim în vacanţe, probabil şi de asta îmi place atât de mult să călătoresc, pentru că sunt alături de ei. Îmi place să fac fotografii, mai mult să mi se facă fotografii. E un defect care vine din familie. De mică familia mea era obsedată de poze, ne numim familia poză. Când mergem într-un loc facem extrem de multe poze. De la ei m-am obişnuit ca oriunde mă duc să fac poze, să am amintiri.

R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
C.M.: Până la facultate nu m-am gândit să mă duc să fac actorie într-o ţară străina. Ulterior, când mi-am dat seama că aş vrea mai mult să fac film mi-am dorit să emigrez. Nu am emigrat pentru că nu am avut ocazia atunci când am căutat-o eu şi atunci când a venit, era deja prea târziu pentru mine în acel moment şi nu am mai vrut să fac asta. Acum mă simt foarte bine aici, în România şi deocamdată încerc să îmi construiesc o carieră aici. Dar niciodată nu am renunţat la visul de a pleca. Dacă aş avea o ocazie pe care eu să o consider potrivită, aş pleca, deşi mi se pare mult mai greu să joci într-o altă limbă decât cea nativă.

R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajată într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
C.M.: Dacă ar fi să aleg, mi-aş dori să fiu angajată într-un teatru naţional. Dacă zic teatru naţional, mi-aş dori Teatrul Naţional Bucureşti pentru că nu mă văd locuind în altă parte în acest moment al vieţii mele. Dacă ar fi să aleg teatru sau film, aş alege film. Dar cel mai mult îmi doresc să le fac pe amândouă. Îmi place să fac reclame, mi se par distractive, încă de mică mă filmam prin casă, făceam propriile mele reclame la parfumurile şi cremele mamei. În acelaşi timp îmi plac şi showurile de televiziune pentru că îmi place să vorbesc cu oamenii, să întâlnesc oameni noi şi mereu mi-am dorit să încerc şi aşa ceva. Îmi place această meserie pentru că îmi oferă atât de multe ocazii să experimentez şi să descopăr direcţia în care vreau să merg.

R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
C.M.: Felul în care se îmbină umorul cu drama, adică privim cu zâmbetul pe buze tragedia. "Facem haz de necaz"

R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
C.M.: Nu îmi place faptul că în teatrul românesc ideile inovatoare nu apar într-un ritm la fel de accelerat precum în alte spaţii culturale străine.

R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
C.M.: Cu Pirandello m-am întâlnit la facultate. M-am îndrăgostit de el pe loc. Am avut revelaţie după revelaţie şi m-am bucurat foarte mult să îl citesc. El este motivul pentru care am ales să particip la gala HOP 2018.

R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
C.M.: La HOP îmi doresc să cunosc oameni, să văd momentele colegilor mei, să mă bucur de ele, să mă distrez pe scenă cu prietenii mei şi să învăţ unele lucruri noi sau să mi le reamintesc pe altele la workshopuri. După HOP îmi doresc să continui cu ce am făcut şi până acum, să îmi construiesc cariera de actriţă şi să muncesc cu drag, pentru că am marele noroc de a face ce îmi place în această viaţă.




 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Răzvan Penescu
 Alte articole de Cezara Munteanu


Alte articole

 Laureaţii Galei Tânărului Actor HOP, 2018, Comunicat de presă
 Programul Galei Tânărului Actor HOP, 2018, Comunicat de presă
 De vorbă cu... (XXIII) - Alexandru Banciu - Gala HOP, 2018, Răzvan Penescu, un interviu cu Alexandru Banciu
 De vorbă cu... (XXII) - Beatrice Rubică - Gala HOP, 2018, Răzvan Penescu, un interviu cu Beatrice Rubică
 De vorbă cu... (XXI) - Ada Dumitru - Gala HOP, 2018, Răzvan Penescu, un interviu cu Ada Dumitru
 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2018


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer