După ce hibernează tot anul, o dată cu apropierea iernii Bucureştiul se animă: mai deunăzi festival de film britanic şi de film francez, mai apoi, unul mini de film belgian şi DaKino de mini filme. Până atunci însă...
Punctul unu: Festivalul Filmului Britanic 2005. Nici nu am început bine şi am deja o problemă. Cum adică 2005? Aha! Suntem în 2005! Acum am priceput. Nu de alta, dar în program, filme din anul curent - nema. Nu-i nimic, avem 2004 la discreţie... My Summer of Love, prea lung la doar 86 de minute. Fără cap şi fără coadă, cu personaje antipatice de care oricum nu-ţi pasă. După chinul îndurat în sală, ajung să cred că ar trebui duse în Texas şi rezolvate de Leatherface. Wishful thinking... şi rămân cu o nelămurire. Ce a căutat Paddy Considine în ciulamaua asta? Răspunsul, câteva seri mai târziu: pasămite banii pentru Dead Man's Shoes (al cărui scenariu îl semnează), povestea unui soldat reîntors acasă, dar care nu găseşte decât amintiri, regrete şi poliţe de plătit. Deşi un film violent, nu glorifică violenţa. E mai degrabă trist şi bântuit de o disperare mută.
Frozen are ghinionul de a părea, pentru cine nu a văzut clasicul lui Nicolas Roeg, Don't Look Now, plictisitor şi greoi. Asta-i viaţa. Pentru cine l-a văzut, filmul debutantei Juliet McKoen e un proiect ambiţios (nu-i uşor să calci pe urmele fostului director de imagine), un joc vizual de-a realitatea şi ficţiunea. Poate nu tocmai original dar cu siguranţă de impact. La Code 46, sala-i plină. Artsi-fartsi despre un viitor dezumanizat. Plus un "rafinat" dialog în toate limbile pământului. Îmi pare rău, dar nu mă pot abţine: "Ti amo. Me too". Sau: "Do you have kids? Yes. Chico or chica?". Singurul lucru bun e Mick Jones care face karaoke (prost, sic!) pe Should I Stay or Should I Go?. Eu zic să partir, şi cât mai presto. Sayonara!
Punctul doi: Sărbătoarea Filmului Francez. Multe filme noi - ca de exemplu La Marche de l'empereur, în deschidere. Adorabili pinguinii, iritant voice-over-ul, existent, de altfel, doar în Franţa, Taiwan şi Japonia. Acum, şi în România.
Ar mai fi Brice de Nice (o comedie cretină despre surferi cu pasiune pentru rimă) şi Le Couperet. Filmul lui Costa-Gavras îmi confirmă câteva suspiciuni: grecul este chiar mai politic atunci când nu face filme politice (political correctness vs. company politics), Amen a fost un accident, iar Jose Garcia este unul dintre cei mai tari actori ai momentului. La L'ex femme de ma vie, ultimul Josiane Balasko, intru cu teamă. Ar putea fi foarte slab. Grijă inutilă. Trioul Lhermitte - Viard - Balasko este spumos, indiferent de varianta "doi câte doi" pentru care se optează în diferite momente ale filmului. Narco aduce marea surpriză a festivalului. Nu, nu-i vorba de Guillaume Canet sau Benoit Poelvoorde (cel mai tare duo de la Cheech şi Chong încoace) ci despre belgianul numărul unu al lumii, ladies and/et messieurs, Jean-Claude Van Damme. Nu face şpagat ci dă sfaturi despre mor(t)alitate. De-a dreptul mortal.
Punctul trei elimină, practic, punctele unu şi doi. Este vorba despre Jacques Tati, urmaşul direct (şi mai împlinit) al lui Buster Keaton şi Charlie Chaplin, omul care, în plin film sonor, a preferat să tacă, convins că gesturile spun mai multe decât vorbele. Avea dreptate. De la debutul său în regie cu Gai dimanche, trecând prin Soigne ton gauche (regia Rene Clement) şi terminând cu L'Ecole des facteurs, a transformat limbajul non-verbal în veritabilă mostră de elocvenţă. După aceste scurt-metraje, Jour de fete a fost cel mai firesc lucru din lume. Reluând gagurile din L'Ecole..., Tati le-a dat o continuitate şi o identitate proprie. O dată cu Les Vacances de M. Hulot s-a născut unul dintre cele mai adorabile, împiedicate şi, aş îndrăzni să spun, inocente personaje din istoria cinema-ului. Cu parpalacul său bej, cu pălăria tuflită şi cu omniprezenta-i umbrelă, cu pantalonii prea scurţi şi şosete în dungi, aplecat niţel spre faţă, Monsieur Hulot trece prin viaţă cu graţie, netulburat de moravurile şi tabieturile vremii (Les Vacances...), de penibilul futurist al noii burghezii (Mon oncle), de stupizenia conduitei manageriale (Cours du soir) sau de pasiunea pentru viteză, pe şosea şi în afara ei (Trafic). Parade, fără Hulot, ar fi, chipurile, cel mai slab Tati. Dacă-i aşa, atunci tot ce se face azi e direct nul, neavenit şi inutil. Terminaţi cu prostiile. Parade nu-i slab, e doar trist. Este testamentul mimului / actorului aflat la final de carieră. Tati nu a făcut decât să expună, cu sinceritate, arena, aparent veselă, a circului. La fel cum Playtime, capodopera sa absolută, un best of al întregii cariere şi filmul care i-a ruinat viaţa (filmările au durat trei ani şi l-au costat prea mult) este doar oglindirea lipsită de falsitate a sumbrului (dar transparentului) viitor. E drept, toate clădirile de sticlă au fost construite din imaginaţie şi nu există în realitate. Dar, dacă imaginaţia sa e la fel de profetică precum cea a lui Verne, de exemplu, atunci viitorul nu sună şi nu arată deloc bine. Uitaţi-vă în jur. Pelicula însă arată excepţional. Dacă s-a făcut vreodată un film de văzut doar la cinema, atunci acesta este Playtime. Mii şi mii de detalii împânzesc ecranul şi fiecare spectator apucă să vadă doar o parte dintre ele. Prin urmare, se râde cu schimbul, tot timpul, pe parcursul celor 126 de minute. Da, doar 126 pentru că varianta de 155 de minute (!) pare a fi, quel dommage, pe veci pierdută. Oricum, un regal absolut, unic şi irepetabil. Ca şi Tati, de altfel.