Duminică 16 septembrie 2018, la sala Ateneului Român din Bucureşti, am ascultat în cadrul Concursului Internaţional George Enescu un recital susţinut de doi interpreţi excepţionali: violonistul Erzhan Kulibaev, laureat al Concursului Internaţional George Enescu, ediţia 2016 şi pianistul Daniel del Pino. Cei doi muzicieni au prezentat un program consistent, alcătuit din capodopere ale literaturii violonistice universale: Fantezia pentru vioară şi pian în do major D. 934 de Franz Schubert, Sonata pentru vioară solo de Béla Bartók, Sz. 117 BB 24 şi Sonata a III-a pentru pian şi vioară «în caracter popular românesc» op. 25 de George Enescu.
În deschiderea recitalului, publicul a audiat Fantezia pentru vioară şi pian în do major de Franz Schubert, o lucrare postumă, scrisă în 1827 şi dedicată violonistului ceh Josef Slavik şi pianistului Carl Maria von Bocklet. Acestă Fantezie este considerată extrem de dificilă sub aspect tehnic (mai solicitantă pentru pianist decât concertele de Rahmaninov reunite[1]).
În interpretarea lui Erzhan Kulibaev şi a lui Daniel del Pino am simţit un excelent echilibru între secţiunile rapide, cu pasaje vizând prestidigitaţia şi episoadele poetice. Fantezia a debutat printr-un sunet prelung şi senin, intonat de violonist, sugerând o despărţire a apelor de sus, de cele de jos din vremea Creaţiei. Sunetul se colora treptat, vibraţiile viorii se contopeau firesc cu armoniile consonante emise de acordurile tremolate ale pianului. Admiram neîntreruptele oscilaţii ale mâinii stângi ale violonistului, cele care legau sunetele piesei, trecând de la un interval la altul cu o mare fluenţă. Vioara prelua mersul treptat ascendent al pianului, continuând discursul în acelaşi spectru coloristic, creând o adevărată osmoză sonoră. Chiar şi momentele de dialog apăreau ca o îngânare tandră, dincolo de vreun conflict ideatic. Violonistul Erzhan Kulibaev cântă dezinvolt, planează peste pasajele extrem de dificile, zâmbind, bucurându-se de fiecare surpriză a faliilor de intensitate schubertiene: fortepiano, subito pianissimo. Părea că se aude un singur instrument contopit. Iluzia era datorată unei tehnici de pedalizare foarte bune a pianistului Daniel del Pino. Savuram Cantilena viorii, unde arcuşul lui Kulibaev parcă atingea corzile direct prin unduirea gândului său, respirând iubire. Posedă o supleţe a mişcărilor instrumentale care generează sunete construite cu o migală aparte: un atac catifelat, urmat de un regim constant permanent plin de nobleţe, depăşind cu mult lungimea unui sens de arcuş, până la un punct culminant subliniat printr-o dozare bine calculată, iar încheierile de frază fiind aduse printr-o filare desăvârşită a sunetului.
Dintr-un tril zglobiu, violonistul pleacă lin pe o gamă descendentă, unindu-se cu clipocitul pianului. Incredibil cum realizează omogenitatea timbrală între spiccato-ul viorii şi staccato-ul pianului! Ei depăşeau tehnica instrumentală. Totul devenea muzică pură! Remarcam momentele în care într-o variaţiune, panta melodică îşi schimba sensul, precum un val în reflux.
A urmat Sonata pentru vioară solo de Béla Bartók, lucrare compusă în 1943. A fost comandată şi cântată în primă audiţie de Yehudi Menuhin, în 1944. Este un opus foarte complex, plin de sensuri muzicale, necesitând un efort de gândire şi o voinţă interpretativă deosebite, de-a lungul celor patru părţi: I. Tempo di ciaccona; II. Fuga. Risoluto non troppo vivo; III. Melodia. Adagio şi IV. Presto.
Ascultam acest violonist formidabil, cântând solo, dar care paradoxal, mă făcea să aud un întreg cvartet de coarde. Desigur, scriitura genială polifonică a lui Bartók creează această iluzie, însă şi interpretarea sculpturală a lui Kulibaev, în care vocile independente aveau timbruri diferite contribuia substanţial la acesată senzaţie. Uneori, am sesizat o continuitate sonoră şi o emisie asemănătoare unui instrument de suflat, unde coloana de aer era susţinută de parcă respiraţia nu se mai termina. Apoi, acordurile luate invers, de la acut spre grav, precis frânte, generau o masivitate sonoră, fără asprime, perfect şlefuită. Pasaje de dificultate transcendentală, cuprinzând sexte paralele, în duble coarde şi în mers cromatic ascendent, combinaţii de emisii arco şi pizzicato, glissando, pasaje cu salturi intervalice imense şi plonjări din registrul acut în cel grav, toate erau executate cu o virtuozitate copleşitoare. Toate disonanţele confereau un relief straniu, dar fără urme de stridenţă. Kulibaev stăpâneşte arhitectura secvenţelor, măiestria sa evidenţiindu-se prin sensul atribuit fiecărui element ce aduce acumularea tensională. Cât de frumos se auzea în partea a treia acea melopee cu iz de tânguire, asemenea unui bocet de mamă ce şi-a pierdut în mod tragic copilul! Flageoletele conduceau spre o lume a acvaticului; era însă una mult diferită de cea tipică muzicii impresioniste. Se iveau acolo ape sumbre, dense. Nimic transparent, nici o urmă de culori pastelate. Apoi recunoşteam nişte formule ritmice ce conduceau la muzica populară maghiară.
După pauza recitalului, cei doi interpreţi au cântat Sonata a III-a pentru pian şi vioară «în caracter popular românesc» op. 25 de George Enescu. Dincolo de extrem de bogata semiografie a partiturii enesciene, muzicienii au intuit arhetipul dorului şi pe cel al spaţiului mioritic, cel pe care Enescu îl iubea nespus şi după care a tânjit mereu. Toate acele inflexiuni intonaţionale, microtoniile, modalităţile derivate ale trăsăturii de arcuş cu tentă lăutărească (alla punta del arco), acele îngânări de formule introductive de basm (a fost odată), se regăseau în tâlcuirea interpreţilor. Priveam violonistul, dar eram mereu conştient că este o sonată gândită pentru pian şi vioară. Enescu iubea vioara, dar mai mult de atât adora exprimarea eterofonică. În partea a doua a Sonatei op. 25, flageoletele viorii se suprapuneau sunetelor pianului, care imita bătăile de toacă, pe o formulă ritmică calmă, repetată îndelung. Efecte de şuierat de vânt (emisie sul ponticello) prefigurând un tablou din suita Impresii din copilărie, imitaţii de cântec al păsărilor, strigăte înăbuşite şi o multitudine de stări sufleteşti se succedau în cântul acestor minunaţi interpreţi ai muzicii lui George Enescu. Tulburătoare au fost acele culminaţii din finalul sonatei! Pianul, în vocea din bas umplea sala Ateneului, precum un tutti orchestral.
Aplauze îndelungate şi stigăte de bravo s-au auzit după stingerea ultimului acord al acestei capodopere enesciene.
La cererea publicului, cei doi interpreţi au cântat Dansurile româneşti de Béla Bartók. În fiecare miniatură a acestei foarte cunoscute lucrări, ei au redat cu multă autenticitate ethosul muzicii populare româneşti: Jocul cu bâta - plin de energie, Brâul- încărcat de voioşie, Pe loc- lent, cu iz de cimpoi, Buciumeanca - plină de graţie, Poarga românească - rapidă şi plină de viaţă şi ultima, Mărunţelul-imaginând un dans cu paşi repezi. Erzhan Kulibaev a intercalat şi o cadenţă de mare virtuozitate, ce prefigura tema ultimului dans, etalând o tehnicitate dincolo de limitele omeneşti. Iar acompaniamentul pianistului libanez Daniel del Pino imita perfect un taraf a cărui vervă pur şi simplu contamina auditoriul prin ritmica sa pulsatorie imbatabilă. Ropote de aplauze şi ovaţii repetate au răsplătit pe cei doi artişti.
O seară muzicală memorabilă, oferită publicului de la Ateneul Român, într-unul dintre cele mai frumoase recitaluri extraordinare din cadrul Concursului Internaţional George Enescu-2018.
Notă: [1] Nikolai Luganski quasi sans exclusive,lugansky.homestead.com. Retrieved: 2018-07-20.