Premiul I
Premiul al II-lea, cu punctaj egal cu premiul I
Premiul al III-lea
Duminică 23 septembrie 2018, la sala Ateneului, a avut loc ultima manifestare din cadrul Concursului Internaţional George Enescu, ediţia 2018, finala Secţiunii de pian.
Apropiindu-mă de sala de concert, am perceput un interes imens pentru acest eveniment. Publicul numeros, elegant în vestimentaţie, autoturismele luxoase parcate pe două rânduri pe o străduţă adiacentă neîncăpătoare, care de reportaj ale televiziunii şi radioului naţional, aşteptarea nerăbdătoare la intrare (biletele erau scanate pe treptele scărilor din hol), un pian minune cu dotare electronică ce cânta singur (clapele păreau apăsate de fantome) amplasat lângă un stand de cărţi şi CD-uri, lumini feerice pe scenă, oamenii aşezaţi până şi pe treptele din rotondă, camerele ultramoderne de televiziune, microfoanele pe scenă, prezentatori fermecători, cu limbaj şi dicţie excelente, îmbrăcaţi la patru ace, chiar cu multă fantezie şi bun-gust. Şi pe deasupra a toate, plana mândria că la Bucureşti se desfăşoară un Concurs de interpretare instrumentală şi de compoziţie de un nivel deosebit, comparabil cu cele mai de seamă competiţii culturale din lume, transmis în direct pe posturi de radio, televiziune şi pe internet. Concursul este afiliat la World Federation of International Music Competition. În sala de concert a fost prezent Ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale, actorul George Ivaşcu. Întregul Concurs Internaţional George Enescu, ediţia a XVI-a (ediţie aniversând 60 de ani de la primul concurs din 1958) s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al Preşedinţiei României.
Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, condusă de dirijorul rus Vassili Sinaisky i-a acompaniat pe cei trei finalişti, care au cântat Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în re minor, op. 30 de Serghei Rahmaninov.
Câştigătoarea premiului I, Daria Parkhomenko, a adus pe scena Ateneului, prin interpretarea sa, tot ce poate fi denumit ca poeticul muzical: încântare, expresivitate, plasticitate, sensibilitate şi mult, lirism. Impresia generală pe care mi-a produs-o a fost una de autenticitate şi de înaltă înţelegere a sensurilor muzicii lui Rahmaninov. Prin mişcări instrumentale graţioase şi un tuşeu pianistic ce aplica parcă nişte culori pe o pânză spaţială, trăirile sale spontane se exteriorizau în sunete ce alcătuiau o muzică romantică sublimă. Pianista impresiona prin capacitatea sa de a trece cameleonic de la o stare de linişte la una efervescentă în zonele culminante ale discursului muzical. Apreciam cum această pianistă înţelege valenţele simfonice ale acestui concert. Cânta cu o mare virtuozitate, dar fără a se rezuma la acest aspect, urmărind mereu amplele dezvoltări ale construcţiei muzicale a lucrării. Încă din prima enunţare tematică, se putea constata dorinţa solistei de a trece dincolo de limitele instrumentului, de a face claviatura să cânte într-adevăr. În Allegro ma non tanto, cantabilitatea primei idei muzicale se îmbina cu o mişcare aleasă pertinent, sugerând un anume aspect arhaic al unei naraţiuni, cu ton scăzut, dar foarte expresiv. Momentele de dialog între solistă şi orchestră aveau o mare fluenţă. Iar dirijorul serii, Vassili Sinaisky a acompaniat atent, cu un elan şi o prospeţime admirabile. De altfel, fiecare concurent din finală a beneficiat de un acompaniament orchestral de mare ţinută, calitativ şi adaptat mereu intenţiilor soliştilor. Concertmaistrul Cătălin Desagă a fost numai ochi şi urechi, aducându-şi aportul şi experienţa de membru al Cvartetului Henschel şi concertmaistru al orchestrei Filarmonicii Naţiunilor, dirijată de Justus Franz. Fiecare compartiment al ansamblului parcă prindea viaţă, de câte ori dirijorul Vassily Sinaisky îşi îndrepta gesturile către el.
Pianista Daria Parkhomenko izbucnea uneori cu accente patetice chiar în interiorul celei de a doua teme a expoziţiei formei de sonată a concertului. În Cadenţă elementele cantabile se contopeau cu agilitatea unor pasaje de virtuozitate. Apoi Repriza a readus ideile muzicale, formând un veritabil epilog. În partea a doua a concertului, Intermezzo: Adagio, pianista intona o temă la început senină, apoi reuşind prin fineţea tuşeului, să o treacă în alt registru emoţional, mai degrabă contemplativ. Splendid curgeau acele şiruri de triolete ce umpleau parcă spaţii vaste, imaginare de stepă. Era acolo, topită în sunete, o declaraţie de dragoste, cu tentă pastorală. Cât de graţios a fost momentul valsului amintind de tema principală din debutul concertului! Trecerea către final s-a făcut printr-un episod încărcat cu pasaje de tip romantic. În Partea a treia, Finale: Alla breve, Daria Parkhomenko a redat cu sinceritate aspectul sărbătoresc al muzicii lui Rahmaninov. Ritmica ei pregnantă amintea de o cavalcadă. Admirabil a sunat şi Scherzo-ul, conceput din teme aparţinând secţiunilor anterioare, metamorfozate. Totul devenea jucăuş. Coda, ca în majoritatea concertelor romantic a beneficiat de acel caracter triumfal, unde virtuozitatea combinată a tuturor artiştilor de pe scenă prefigurează ovaţiile publicului, aplauzele şi rechemările la rampă.
Daumants Liepinš, câştigătorul celui de-al doilea premiu al secţiunii de pian a fost o prezenţă eclatantă. Membrii juriului de concurs, i-au acordat acelaşi punctaj ca al concurentei de pe primul loc, însă, conform regulamentului, Preşedintele comisiei, Philippe Entremont, a trebuit să aleagă doar un singur concurent pe primul loc.
Pianistul Daumants Liepinš a entuziasmat auditoriul prin temperamentul său vulcanic. Realiza sublinieri ale unor culmi de arc melodic într-o manieră unică. Fără să ridice braţele la o prea mare înălţime deasupra claviaturii emitea sunete simultane având o energie incredibilă. Sălta cu tot corpul de pe scaunul de pian, participarea sa la actul interpretativ, fiind una covârşitoare. Posedă o tehnică pianistică excelentă, pe care o canalizează cu mult talent spre expresivitatea ideilor muzicale. Am perceput o anumită manieră de a grada tensiunile. Odată ce ajungea pe un platou de maxim tensional, pianistul reuşea să susţină pe o suprafaţă destul de mare dramatismul. A ales să cânte întreg concertul într-un tempo ce favoriza latura de virtuozitate, însă fără a afecta lirismul motivelor muzicale etalate cu sensibilitatea solicitată de interpretarea textului partiturii.
Pianistul Alexander Panfilov din Rusia, câştigătorul premiului al III-lea, a interpretat Concertul nr. 3 de Rahmaninov într-un stil robust. Am remarcat frumuseţea alcătuirii motivelor muzicale, în special în prima mişcare. Accelera infim la început, primele celule, apoi zăbovea pe penultimul element, înainte de rezolvarea armonică. Dacă se poate face o comparaţie între coregrafie şi patinaj artistic, cred că în construcţia temporală a frazei muzicale, Alexander Panfilov aplica probabil un principiu al aerodinamicii: forma de picătură de apă. Am remarcat o excelentă raportare a pianistului solist la rolul pe care şi-l asuma, conform partiturii, când în prim plan, când în cel secund -de acompaniator, faţă de orchestră, prin dozări foarte rafinate de intensitate şi timbru. Dinamica interioară a frazei, frumos reliefată, păstra lărgimea planului general de intensitate sonoră, ajungând până la limite ce permiteau sublinierile necesare expresiei romantice. Surprinde de asemenea, prin adaptarea emisiei sale. Paradoxal, prin legăturile dintre sunetele unei cantilene, într-un rinforzando el amâna 'înflorirea' sunetului, ceea ce făcea ca emisia pianistică să se apropie de una generată de un instrument cu coarde şi arcuş. Astfel, timbralitatea obţinută era una superbă. În partea mediană a concertului am remarcat o fină diferenţiere a trilurilor, în funcţie de rolul ornamental. Frecvenţa lui se modifica mereu. Devenea una rapidă, în cazul în care era un element declanşator de pasaj tehnic, acesta fiind reprezentat de o gamă descendentă.
În opinia mea, fiecare concurent din finală poate fi considerat un învingător. După cum spunea scriitorul şi semioticianul italian Umberto Eco, opera de artă este deschisă interpretărilor multiple. Iar cei trei pianişti din finala Concursului George Enescu 2018, confirmă acest principiu. Aşa se face că publicul a stat să asculte aceeaşi lucrare muzicală, Concertul nr. 3 de Serghei Rahmaninov, timp de peste trei ore, cu o mare bucurie. Priveam uneori spre loja unde era juriul şi observam pe chipul acestor muzicieni consacraţi, un zâmbet plin de gratitudine. Chiar Preşedintele juriului, parcă dorea să cânte odată cu solistul de pe scenă. Mâna lui dreaptă, uneori, executa în aer un pasaj de virtuozitate.