În cele 8 zile în care este, pe drept cuvânt, Regina Balului (16-23 septembrie 2018), festivalul va aduce în faţa publicului brăilean nu mai puţin de 16 spectacole din repertoriul propriu, dar şi graţie invitaţilor de prestigiu: Teatrul de Comedie (Breaking News, după Ultima oră a brăileanului Mihail Sebastian), Teatrul Excelsior (Visul unei nopţi de vară), Teatrul de Artă (Fata din curcubeu şi Şase din 49), Teatrul Odeon (Pescăruşul), Teatrul Mic (...ESCU), UNTEATRU (Vârstele lunii), Teatrul ACT (N-ai tu treabă!), Teatrul Nottara (Praf de stele, Hamlet în sos picant) - toate din Bucureşti, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ (Visătorul), Teatrul Regina Maria, Oradea (Leonce şi Lena), Teatrul Fani Tardini, Galaţi (Uimitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant).
Şocant - dar nu atât de surprinzător - debutul Festivalului a adus în faţa spectatorilor cea mai proaspătă premieră cu care teatrul-gazdă îşi deschide actuala stagiune: Before Breakfast, de Eugene O'Neill. Dacă e să ne luăm după atoateştiutoarea Wikipedia, acest BB nu ar fi nici măcar o piesă de teatru, ci "doar" un eseu dramatic. Mai concis (şi, sper, mai aproape de adevăr) eu i-aş spune "o bijuterie". În 3 pagini şi numai 523 de cuvinte (ibidem), cu o sobrietate, profunzime şi o rară economie de mijloace, textul dezvoltă o relaţie de cuplu fenomenală în sterilitatea, în lipsa de comunicare, în debusolarea, disperarea şi neputinţa celor doi protagonişti. Timp (real!) de aproape o oră, doamna Rowland şi soţul ei, Alfred, stau la o masă sărăcăcioasă, unde ar urma să-şi ia, împreună, micul dejun. Împreună? Termenul pare mai curând hazardat şi bate, sigur, spre imposibil. De vorbit, vorbeşte numai ea. El doar ascultă; şi asta ţine, pe alocuri, de presupuneri. Spre capul lui (prăbuşit pe tăblia mesei) se revarsă un noian de reproşuri, de temeri, de văicăreli - rodul angoaselor de tot felul şi al spaimei reale pentru ce (nu) vor mai putea pune pe masă, în condiţiile în care el nu munceşte; doar cheltuieşte (pe băutură, fireşte!) tot ce mai reuşeşte ea să adune. Tonul doamnei Rowland este rareori inflamat; nu mai are energie pentru asta (dacă a avut-o vreodată). Din el răzbate, acum, doar o cenuşie oboseală, semn de epuizare şi resemnare în faţa fatalităţii alcoolice care doarme (sau doar se preface) acolo, în faţa ei... surd şi nesimţit(or), imun la rugăminţi şi argumente, la vibraţia care încă mai găseşte energia să pâlpâie; accentele de disperare şi rudimentele de revoltă se simt mai ales în priviri, dar.... stocul pare, şi el, în lichidare. Ca şi sortimentele de compasiune şi înţelegere, poate chiar de tandreţe. Nici măcar descoperirea, pe jos, a "biletului" rătăcit, care scoate involuntar la iveală trădarea lui adulterină, nu mai poate produce explozia aşteptată - gata, până şi combustibilul din suflet şi orgoliu s-au epuizat. Becul roşu e de mult aprins, comenzile blocate, dar maşinăria cuplului pare atât de stricată, încât continuă să bântuie, în legea ei şi în virtutea inerţiei. Încotro? Naiba ştie... şi nicăieri-ul ăla ar însemna ceva mai concret.
Înainte de micul dejun? Sau în loc de... câteva firmituri de pâine veche şi ultimii stropi de cafea. Ceea ce textul nu spune (dar regia mă trimite cu gândul spre ipoteză) este că acest "înainte" poate fi plasat temporal şi (alt)undeva - în timpul somnului, printre coşmaruri şi stări de veghe doldora de griji, de nu-ţi vine nici să mai deschizi ochii. Sau, dimpotrivă, poate reprezenta adevăratul mic dejun. În loc de altceva mai acătării...
Asta se întâmplă pe scenă, în regia "Andrelelor" Grosu (Andrei şi Andreea), dacă tot stăm sub genericul comediei. Lucrat cu minuţiozitate şi cu dragoste, cu înţelegere şi curaj - inclusiv curajul de a monta aşa ceva - spectacolul acesta bizar (în sensul cel mai bun al cuvântului) acumulează o tensiune dramatică reală, parcă palpabilă. Mihaela Trofimov evoluează atent, cu o maximă concentrare şi cu un subtil, dar perceptibil balans între stările maladive şi celelalte: "gândirea pozitivă", cândva plină de iubirea pe care reuşeşte să o facă să mai pâlpâie, atât cât trebuie şi cât e plauzibil de omeneşte. Experienţa actoricească pe care e obligată să o traverseze mi se pare colosală: să joci în compania unui partener mut, care se face că nu te vede, nu te aude, dar pe care tu simţi că-l doare... şi îţi pare bine de asta; aşa cum, pe de altă parte, îţi pare rău de el. Iar chestiile astea omeneşti trebuie să le simtă şi spectatorii.
În mutul Alfred (real, sau doar refugiat în muţenie?), Richard Bovnoczki este receptacolul, victima, blestemul, duşmanul, iubitul, copilul... câte puţin din fiecare. Interpretarea lui, doar din gesturi şi priviri, din absenţe vinovate, exasperări sterile şi prefăcătorii puerile alimentează oscilaţiile afective ale partenerei de scenă şi ale publicului. Singura manifestare sonoră este una de natură zoologică, dar făcută cu atâta duioşie... încât alungi instantaneu gândul ipocriziei sau al nebuniei. La fel ca şi biata doamnă Rowland...
Din cele (de)scrise până acum, oricine s-ar putea întreba cum a ajuns o asemenea dramă la un festival de comedie? Uite, aşa-bine... Acelaşi Lucian Sabadas ne-a mărturisit franc, în prologul său directorial, că acest spectacol reprezintă o slăbiciune personală (şi îi dau dreptate). Croşetând, sprinten, între teatrologie şi filosofie, vorbitorul a mers pe idea complexităţii vieţii... când jos, când sus. Cine poate contrazice aşa ceva? Dacă n-ar exista atâta suferinţă, poate că şi râsul nostru ar fi mai sărac atunci când ajungem vis-à-vis, pe trotuarul cu soare.
Şi totuşi, această piesă-eseu a lui O'Neill m-a trimis cu gândul cel ghiduş spre al nostru / al matale Caragiale cu... Conul Leonida faţă cu reacţiunea. Asemeni unei haine (realităţi) întoarse complet pe dos, odăiţa sărăcăcioasă a unui cuplu fără prezent, fără viitor, doar cu un trecut - şi acela, iluzoriu - emană prin toţi porii nu revoluţionari, ci un imens deşert sufletesc... o trăncăneală perpetuă... automatisme şi fantasme... sărăcie şi resemnare. Başca "beletul" care îl pune pe jar pe respectivul Pampon în D'ale carnavalului, dar o lasă rece (mai curând seacă neputincioasă) pe doamna Rowland. Astfel încât, slăbiciunea directorului Sabados îşi găseşte o nesperată acoperire. Muzica!