Uvertura s-a numit Regele gol, scrisă de dramaturgul sovietic Evgheni Şvarţ şi pusă în scenă de Lucian Sabados, deopotrivă de teatrolog, regizor şi manager al Teatrului "Maria Filotti". Piesa e o poveste, alcătuită din însăilarea a trei poveşti ale danezului Hans Cristian Andersen: Porcarul, Prinţesa şi bobul de mazăre şi ultima, dar de loc cea din urmă, de fapt cea mai vestită: Hainele cele noi ale Împăratului. De ce o fi simţit Şvarţ nevoia unui asemenea "compot asortat"? Probabil pentru adormirea nu neapărat a copiilor, ci a tovarăşilor de la cenzură. S-a scontat, poate, pe amorţirea vigilenţei; pe inerţia care i-ar fi dus pe aceştia la concluzia (falsă), potrivit căreia, dacă primele două sunt poveşti nevinovate, aşa trebuie percepută şi cea de-a treia? Asta nici KGB-ul nu cred că a ştiut-o; destul că, în cele din urmă, a înghiţit-o fără consecinţe majore. E adevărat, la ani buni după moartea lui Stalin...
Într-o precară coerenţă, pies(uliţ)a aceasta pleacă de la motivul unei zglobii prinţese, cu dosar de cadre pe măsură. Dar care se leapădă de prejudecăţile specifice clasei din care provine (cam aristocratice, cam de sânge albastru) şi se îndrăgosteşte taman de Porcarul regatului: frumos, harnic... clasă muncitoare, ce mai. Numai bun de pus la panoul de onoare al curţii... care tocmai că nu exista. Iar ea (că tot o luase apa amorului nelegiuit) - numai bună de măritat, ca pedeapsă, cu Regele vecin (între altele, şi ceva rudă) având toate calităţile de... să dai şi să fugi: bătrân, urât, ramolit. Ajunsă la destinaţia hărăzită, fata asta cam şturlubatică şi atipică în raport cu condiţia ei de sex şi de clasă, îi joacă un renghi peţitorului regal. Nu singură, ci dimpreună cu Porcarul cel iubit care, asociat cu încă un pezevenghi, se strecoară la aceeaşi Curte şi se dau nu croitori, ci doar ţesători. În realitate, impostori - care conving cu uşurinţă "clasa politică" (adică Regele, Prim-ministrul, Ministrul sentimentelor şi pe Poetul curţii) că numai spiritele înalte, calificate, pot vedea ţesătura urzită de ei; restul - ăia care nu o văd - nu sunt decât nişte nătărăi, buni de nimic - ba da: de râsul lumii. Şi astfel, pe o farsă perpetuată la toate nivelurile de lanţul slăbiciunilor, toţi aceştia ajung să vadă, să aprobe şi să se minuneze de... ceea ce nu era. Pe această bază trinică - a linguşelii şi orbirii, a infatuării până la nebunia fără măsură pe care o declanşează escamotarea realităţii şi blocajul spiritului - Regele-ginerică apare gol-goluţ în faţa supuşilor, făcându-se de râsul acestora şi, se speră, a publicului.
Dificultatea montării scenice, la o asemenea alegorie, consta în a găsi justa (dar aproape imposibila) măsură între un teatru destinat copiilor şi cel care, în final, vine să modifice registrul semnificaţiilor, până la nivelul unei străvezii codificări de ordin moral-educativ. Grea misie... Pe care regizorul Lucian Sabados şi-a asumat-o cu curaj, atrăgând trupa de actori într-un basm scenic amuzant şi caraghios în sensul bun al cuvântului. Cu un ritm extrem de susţinut, cu o candoare subversivă şi o jovialitate pe alocuri dătătoare de fiori, reuşita acestui demers artistic în faţa publicului pretinde o singură, dar importantă cerinţă: ca acesta să se prefacă, aşa cum se prefac dregătorii Regelui gol, că intră în joc şi acceptă convenţia propusă. Pentru ca, în final, să se dea de trei ori peste cap, să (re)devină adulţi şi să ia aminte la parabola "regelui gol", cel care nu poate păcăli, tot timpul, pe toată lumea cu impostura lui, oricât de aurită ar fi fost aceasta.
O concepţie clară, pe care colectivul actoricesc pare a şi-o fi asumat cu entuziasm. În decorurile inspirate ale lui Gheorghe Mosorescu şi costumele frumoase, ca scoase din cutia cu păpuşi, ale Elenei Gheorghe, pe muzica originală a lui Cornel Cristei şi în coregrafia Danei şi a lui Gelu Baciu, o mână de tineri şi mai puţin tineri actori îşi dau drumul, joacă şi se joacă de-a poveştile adevărate. O formă de recunoaştere a omogenităţii echipei înseamnă a o privi ca pe un ansamblu unitar, fără evidenţieri intelectuale. Aşadar, tot respectul şi admiraţia pentru profesionalismul lui Adrian Ştefan, Nicholas Caţianis, Zane Jarcu, Narcisa Novac, Lucian Pânzaru, Cătălina Nedelea, Elena Andron, Flori Popa, Silvia Tariq, Dan Moldoveanu şi Alex Iordache. Şi o avertizare pentru publicul ce va veni: fiţi bunici buni şi luaţi-vă nepoţii cu voi! Fiecare veţi avea de învăţat...
Praf de stele (pornind de la textul americanului Norm Foster) a fost pus în scenă, la Teatrul Nottara din Bucureşti, de acelaşi Lucian Sabados; şi numai o mică perturbare organizatorică, independentă de voinţa brăilenilor, a făcut ca cele două spectacole să se joace, unul după altul, în aceeaşi seară.
Piesa face parte din tradiţia teatrului american, poate nu foarte profund, mai deloc preocupat de teme abisal-filosofice şi, cu atât mai puţin de experimente formale. Nu. Este dramaturgia axată pe poveştile unor "ordinary men". Oameni mărunţi, dar sensibili, greu de citit la prima vedere, dar fascinant de descoperit la a doua, a treia. Bazat pe cultul şi măiestria dialogului, acest gen de teatru dezvăluie spectatorului poveşti de viaţă delicate, nu foarte (dar totuşi destul de) complicate, nu tocmai mărunte, în pofida aparenţelor şi destul de previzibile pentru spectator. În cazul de faţă, un "looser" pe nume John Cummings (un pic de scriitor, un pic mai mult divorţat şi mai mult avariat de pe urma singurătăţii asumate) devine - graţie hazardului locativ - vecin de balcon cu pempanta Faye. Fără prejudecăţi, duduia nu-şi ascunde profesia de prostituată; cu tot ce înseamnă asta pentru o femeie pentru care meseria e una, iar ce mai rămâne dincolo de aceasta - cu totul altceva. În şuetele care alătură două singurătăţi dureroase, unele lucruri se apropie, se leagă... dar nu într-atât cât să aducă, cât de cât, o perspectivă a cuplului. Prostituatei îi urmează Angel, o jună provincială de bani gata, visătoare nevoie mare (dar fără cine ştie ce talent) spre strălucirea show biz-ului. Acrit, dar nu destul ca să trântească uşa-n nas oricărei femei, John pare a spera într-o eventuală relaţie, pe un fond mai mult eroto-patern, dată fiind diferenţa de vârstă. Evident că fără orizont, fără speranţă şi - în cele din urmă - fără nici un fel de continuare. Cea de-a treia vecină (dragă vecină!) este Gwen - o amărâtă ca şi el, divorţată... de fapt părăsită brutal şi nemeritat de soţ, la fel de avariată moral şi sentimental. Deloc surprinzător, relaţia se leagă, patul pare a fi un reper al continuităţii şi trăiniciei... toate sunt bune şi frumoase până când femeia, cu mintea cea de pe urmă, înţelege că rostul ei este în altă parte, pe cealaltă coastă a Americii, alături de ceea ce i-a mai rămas din familia distrusă (fiică, nepoţi). Aşa că: good bye, darling... n-am ce să-ţi reproşez... ne vom păstra o amintire frumoasă... Ce poţi să mai zici? Două existenţe interesectate la întâmplare, ce par, dar nu sunt. Şi despărţite, fatalmente, de rosturile diferite ale vieţii. America e mare, e bună, dă fiecăruia speranţe - depinde de el, de calităţile şi de norocul lui spre a le duce la îndeplinire. După trei încercări, mediocrul John Cummings rămâne doar cu înţelepciunea lui alcătuită din ceva inteligenţă, ceva experienţă, ceva bună-credinţă şi... prea mult bun simţ, prea multă neşansă, prea multă singurătate.
Reprezentaţia curge frumos, cu căldură. Accentele sunt delicate, speranţele şi îndoielile se întrepătrund discret, dar grăitor; micile revoltele pigmentate cu puţin sarcasm, puţin cinism şi multă auto-ironie sunt urmate de resemnare - un fel de neputinţă puţin mai nobilă, poate, dar la fel de păguboasă. Este marele merit al regiei că a croşetat un spectacol ca o dantelă fină. Că nu a căutat semne şi sensuri mai profunde decât era cazul sau găselniţe aducătoare de aplauze ieftine. În fine, că a găsit o undă frumoasă de trăire împreună cu actorii Alexandru Jitea (John), Luminiţa Erga (Faye), Diana Roman (Angel) şi Ada Navrot (Gwen) - într-un ansamblu scenic armonios, împlinit prin ştiinţa măsurii şi prin harul unei comunicări adevărate, în care modernitatea nu înlătură simplitatea, ci o reliefează, iar sensibilitatea evită, cu bună ştiinţă patetismul şi melodramatismul, făcând loc unor întâmplări coerente, veridice, pline de un dramatism bine temperat. Adică exact ceea ce atrage publicul de bună calitate...