Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dar acolo, între hohot şi lacrimă... - ...escu şi Vârstele lunii la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2018


septembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
... ce rămâne? În cea de-a cincea zi / noapte a "ZNTB"-ului 2018 (20 septembrie 2018), vedeta a fost una autohtonă: Teatrul Mic dar - ce-i al lui e-al lui - cu ...escu în coadă. Succes cel puţin previzibil, dacă nu garantat. O temenea necesară la adresa publicului burghez, aşezat, nealterat încă de modernitatea gadgeturilor şi a conţinutului lor de massă; şi, pe această bază, respectuos faţă de clasicii de largă recunoaştere naţională, cum a fost şi Tudor Muşatescu.

Timp de 3 ore bătute pe muchie, acest public - ce umpluse, cu sârg, sala mare a Teatrului Maria Filotti, lăsând în urmă miresme de parfum peste damful cosmopolit-vestimentar, a şi s-a consumat, a prizat şi compătimit (mereu cu un pas înaintea poantelor telefonat-muşatesciene), a (dar nu s-a) râs... Ce mai, succes deplin: zâmbete, pe alocuri(le de la galerie) chiar hohote, aplauze. Furtunoase. Cine ce mai pofteşte, mă rog?

Povestea stufoasă, deliberat încâlcită... pentru unii chiar savuros, cu răsturnări de situaţie, caractere ridicole, în care impostura e cea dintâi dintre calităţi (urmată îndeaproape de falsitate, imoralitate, stupiditate) îşi are cealaltă poveste - una generatoare şi explicativă: în 1932, autorul spărsese piaţa şi rupsese, pe bună dreptate, gura târgului cu admirabilul Titanic Vals. Nu ştiu dacă din inerţie, lăcomie sau sfătuire negustorească, pe valul acelui incontestabil şi autentic succes, s-a apucat cu grăbire să scrie şi partea a doua a poveştii. Urmarea... înseamnă, după principiul sănătos (dar mai puţin gustos) al bucătăriei, să torni apă-n sos ca să-l lungeşti, cumva, dacă tot ţi l-au lăudat, încântaţi, degustătorii. Simţul continuităţii (zic eu, forţate) nu e de ieri, de azi (de pe vremea strămoşilor Decebal şi Traian, nu?), şi cu atât mai puţin de aici, de la Porţile Orientului, où tout est pris à la légère, după Poincaré, sau la mişto - după relativ autohtonul Baranga. Comerţul cultural american e plin de părţile "a doua", "a treia", şi aşa mult mai departe, logica serialului producând puii aducători de parale. Harry Potter e primul exemplu care-mi vine în minte, fără a-l uita pe vestitul comisar nicolaescian Moldovan (un fel de punem mortul la încălzit), sau de Căsătoria cu repetiţie pe care Francisc Munteanu şi Virgil Calotescu au pus-o-n operă în siajul vestitului Buletin de Bucureşti. Deci, publicul de oriunde şi oricând e gata pus, în aşteptare, după logica bis-ului mult visat. Te pui cu succesul? Nu te pui. Doar te supui.

Puţin importă dacă acest public a văzut şi face legătura cu magistralul Titanic Vals, ca să şi-i amintească pe Decebal şi Traian, odraslele lui Spirache, prost crescute sub oblăduirea Chiriachiţei şi înmulţite graţie "amorului platonic" dintre pre(a)ţioasa Sarmisegetusa şi locotenentul Stamatescu, ajuns acum ditai generalul de cavalerie. (În treacăt fie spus, junele acesta Stamatescu a mers întotdeauna pe cai mari, unul dintre interpreţii lui ajungând în prezent un fel de Principe - ceva între cel al lui Machiavelli şi al lui Eugen Barbu...)

Dar, ce mai contează? Escrocheriile potentaţilor sunt, şi azi, la ordinea zilei; relaţiile adulterine duduie (cu accentul pe prima silabă), punând la grea încercare familia tradiţională referendum-ată la fel de ipocrit şi de politicianist. Ca şi atunci, Măria sa Publicul, se râde, la fel cum un alt Rege se moare. Actorul şi profesorul de teatru Doru Ana şi-a asumat regia unui spectacol de succes la public, încercând să mai reanimeze, cât de cât, textul prăfuit şi cam de "calitatea a II-a" prin actualizări gros transparente, şarje interpretative (campion absolut: Dan Condurache) şi alte mijloace specifice. Greu... dar, după hohotele şi aplauzele culese, efortul a meritat, iar Mic-ul (cu tot cu Muşatescu) par a fi cucerit Brăila. Ceea ce nu-i chiar de colo... dar nici de dincolo.

Spectacolul de prestigiu şi de substanţă al zilei a început, aşadar, după ce ultimele aplauze s-au stins, iar aplaudatorii au plecat acasă. De la nouă seara, a venit alt public. Spectacolul cu care l-a onorat Festivalul a fost adus de Unteatru, se numeşte Vârstele Lunii şi este scris de americanul Sam Shepard. O poveste în faţa căreia hohotul înţepeneşte iar lacrima se străduie să nu ţâşnească... măcar până la final. Povestea prieteniei dintre Ames (Gelu Niţu) şi Byron (Constantin Cojocaru), doi bătrâni oarecare (jucării stricate? oricum expirate) de undeva, din pustietatea strălucitoarei, veselei şi prosperei Americi, pune pe gânduri, emoţionează şi întristează. Singurătatea, afectând nu doar încheieturile şi memoria, ci măcinând dureros şi nevăzut, întreaga fiinţă, îi aduce - la ceas de taină şi de eclipsă - pe cei doi looser-i ai sorţii, unul lângă altul. Să-şi lingă rănile, să-şi admire ce a mai rămas nealterat din ei şi să-şi plângă de milă... poate să se şi stingă, unul lângă altul, odată cu luna - doar că asta o face, frecvent de 4 milioane de ani... şi tot mai pâlpâie acolo, sus. Dincolo de vorbe şi de frustrări, de amintiri, complexe, furii explodate sau ranchiune greu şi prost înghiţite de Ames, tronează seninătatea şi înţelepciunea prietenului de-o viaţă, Byron. Binomul celor doi nu dă o sumă de 1 + 1 (matematic vorbind), ci un produs... de 1.000 x 1.000. Suflete mici, dar mari... suflete ajunse teribil de aproape de stingere. Luna e sus, ei rămân doar dezmoşteniţii ei. E mult... e puţin? E normal - ar spune robii pragmatismului sterp, contabilii fără leac ale căror vieţi se măsoară în realizări materiale şi în adunături sociale. Aşa e, nu se poate spune că Ames şi Byron socializează; dar nici nu capitalizează nimic... altceva decât o blestemată de suferinţă, încă lucidă, pe alocuri, într-un la fel de blestemat şi anonim sfârşit... de partidă becket-iană (dacă tot s-au găsit unii care să-i asemene lui Estragon şi Vladimir).

Spectacolul pare a nu avea regie (iar asta e o foarte mare performanţă a lui Toma Dănilă), de parcă ar curge de la sine. Într-o atmosferă incertă, tot mai rarefiată existenţial, în care doar amintirile şi muzica tânguitoare a radioului mai menţin semnele vitale dinainte de... Gelu Niţu aduce cu sine, pe scenă, un bărbat încă în putere, dar ciufut şi nevricos, măcinat de trecutul risipit aiurea, de-a lungul unei vieţi pe care o bănuim (cel puţin aşa cum apare din discuţie) searbădă şi cam fără nici un rost. Şi o face admirabil - adică credibil şi emoţionant, provocând spectatorul să treacă peste ţâfna de doi bani a lui Ames şi să-l înţeleagă. Ba chiar să-l şi ierte... înaintea - dar nu în locul - lui Dumnezeu. Cutia de rezonanţă a prieteniei de-o viaţă dintre cei doi dezmoşteniţi (căci reverenţa lui Shepard faţă de O'Neil mi se pare evidentă) o duce şi o umple cu vibraţie, dându-i ultimele licăriri, Byron: pe figura boţită, de clown bătrân şi resemnat, a lui Ţâcă Cojocaru, trăirile au făcut ravagii, dar continuă să genereze sensibilitate (deloc decrepită!), bunătate, înţelepciune şi altruism. Gonit cu brutalitate de izbucnirea alcoolică a prietenului său de-o viaţă, acest Byron pleacă, târşâindu-şi atât de expresiv paşii, de parcă ar merge nu înainte, ci înapoi. Acolo unde se va întoarce, paradoxal, la fel de ezitant în fermitatea prieteniei lui, imposibil de distrus sau măcar de alterat de o izbucnire necontrolată, repede uitată şi regretată.

Pe muzica stinsă a unui cântăreţ de blues evocat cu nostalgia unei amiciţii iluzorii, acum revărsată de radioul vechi peste tristeţea celor doi ascultători neascultători, încremenirea se lasă straniu, dar nu ca interludiu, ci ca o pecete inevitabilă a NOPŢII. Eclipsa fără sfârşit a început...



 Toate articolele despre Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2018
 Toate articolele despre Escu
 Toate articolele despre Vârstele Lunii


0 comentarii

Spacer Spacer