Nici o lacrimă! Numai cântece. Numai râsete. Numai patimă... - Leonce şi Lena şi N-ai tu treabă! la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2018

... patima teatrului - cel interesant, curajos, dens, realmente valoros sub aspect cultural. Ieri, 21 septembrie 2018, la Festivalul brăilean a fost de serviciu doar hohotul. Cel puţin aşa s-a pornit, a continuat şi (fireşte) s-a încheiat prima reprezentaţie, venită tocmai de la din Oradea (Teatrul "Regina Maria"): Leonce şi Lena de Georg Büchner. Regia: Mihai Mănuţiu; scenografia: Adrian Damian; muzica originală: Ada Milea. Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani!

Acest din urmă amănunt cred că ţine mai curând de marketing şi publicitate, decât de o eventuală pudibonderie pedagogică. Căci povestea pe care Büchner al nemţilor a scris-o încă înainte de a se fi născut Creangă al nostru, este aproape un basm, dacă nu chiar de adormit, atunci de cuminţit copiii. În regatul său, Regele Popo îşi poartă netulburat decrepitudinea multilateral dezvoltată. Nu-l deranjează nici lenea Prinţului moştenitor Leonce (tot de Popo, fireşte). Pe care pohteşte să-l pună la treabă. O treabă mare... foarte mare... Una matrimonială: căs(nici)toria cu Prinţesa Lena (nu Lenea!) de Pipi este nu doar hotărâtă, ci chiar bătută-n cuie. Aşa de zdravăn, încât acest precursor al omului leneş din cealaltă poveste (a lui Creangă), se hotărăşte să se opună eroic (nu erotic): lasă în urmă bunătate de trândăveală, privilegii, slugi şi restul moştenirii şi fuge în lume. Aşa: să nu mai audă de tron, de mireasă hărăzită lui pe n.v., de restul daraverilor de stat ce-l aşteptau să le dea de capăt. Fuge şi gata. Lumea-i largă, urma se pierde repede. Între aghioase, cânticele cu cârlig (din cauza radioului care pe atunci nu era, şopârliţele nu exista!) şi hălăduiala fără noimă prin lume, junele vagabond dă peste o altă jună, la fel de dromomană ca şi el. Văzut, plăcut.... etîcî... iubire mare şi de viitor. Când, ce să vezi? Juna era (ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă, vorba unei cântăreţe chele) taman Prinţesa Lena de Pipi care compătimeşte cu el... ba chiar împărtăşeşte şi ea, la fel de fără prejudecăţi, amoarea amorezului amorezat.

Montările cu Leonce... au dat, şi în trecut, rezultate absolut admirabile în România (oricât ar fi fost ea de socialistă, cu un Prinţişor cam la fel de bon viveur şi cam afemeiat): în anii '70, montarea lui Ciulei, de la Teatrul Bulandra, făcuse - pe bună dreptate - furori. Mai recent, Teatrul de Comedie şi unteatru din Bucureşti, dar şi actuala gazdă (Teatrul Maria Filotti din Brăila) au oferit montări de la remarcabil în sus. Semn că textul este ofertant, provocator, chiar incitant, dacă ştii cum şi de unde să-l apuci. Regizorul Mihai Mănuţiu l-a apucat, să zicem aşa, de unde nu-l mai apucase nimeni. A făcut un musical nebun de bun, în care muzica nebună despre lene, amor şi alte daraveli la (dez)ordinea zilei, umple şi sparge totul... unde actorii se întrec pe ei înşişi într-o splendidă devălmăşie de ipostaze, motive, trăiri şi altele asemenea. În pofida unui spaţiu scenic, poate, excesiv de aglomerat, coregrafiei (Vava Ştefănescu) îi revine un merit aparte, căci pune în mişcare, fascinant de imprevizibil, tot angrenajul dramaturgic declanşat. Asta cu atât mai dificil cu cât, timp de 90 de minute, se râde, cântă şi dansează continuu, se improvizează cu har, cu nerv şi cu curaj, spre deliciul unui public care - oricât de ponderat şi rezervat ar fi el - trepidează, clocoteşte, aplaudă, şi se bucură împreună cu cei de pe scenă. Actorii Richard Balint, Eugen Neag, Adela Lazăr, Daniel Vulcu, Angela Tanko, Georgia Căprărin, Zentania Lupşe, Răzvan Vicoveanu, Pavel Sârghi, Alin Stanciu şi George Dometi, alături de orchestra condusă de acelaşi Richard Balint s-au dezlănţuit, parcă, în ritmul unei muzici nebune, a comicului savuros şi a bucuriei de a genera şi trăi un asemenea joc cu spiritul şi cu buna dispoziţie.

De ce a devenit dramatizarea poveştii lui Creangă, Dănilă Prepeleac un ciudat N-ai tu treabă!? (spectacolul cu care Teatrul Act a onorat scena Festivalului). Pentru că aici, în Absurdistan-ul nostru moşesc şi strămoşesc, acest verdict expeditiv, în inerţia şi tembelismul său certitudinal şi rezolut ţine locul, prea adesea, oricărei logici explicative. Indiferent de întrebarea ce i se pune, de problema care apare, prostul - care le ştie, cum bine ştim, pe toate, ba încă şi ceva în plus - îşi ia certitudinile şi indolenţa la purtare şi-ţi dă cu ele în cap; aşa, ca să nu-l mai baţi pe el la cerebel; poţi / ai voie să te miri, să te indignezi de multele, inexplicabilele şi insuportabilele ciudăţenii şi aberaţii care tot bântuie (şi nu de ieri, de azi) pe aici, prin spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cel unde noi, de peste 2.000 de ani, am fost aici, creştini înainte de Iisus (apud PF Teoctist), cei mai viteji dintre traci, care "am ţinut turcul în loc ca să aibe ăia (ai Papei şi ai lui Soros) linişte să-şi facă catedralele alea ale lor". Cum... de ce...? "N-ai tu treabă"... sau "Vezi-ţi de treaba ta", "pleacă-ţi capul să nu ţi-l taie sabia" şi "fă-te frate cu dracul până treci puntea". Şi, cum viaţa românului (ce-i drept, nu doar a lui!) e plină de punţi din astea... să te tot înfrăţeşti cu Necuratul, fie că face parte din clanul Scaraoţchi, Ucigă-l Toaca, Belzebut, Spoitoru sau Cordunea... adică nu - ăştia se bucură, şi la "mititica" de prezumţia de nevinovăţie.

Aşa şi domnul ăsta, Dănilă Prepeleac: prost, dar îngâmfat şi şmecher. Ce mai, dat dracului. Ce contează că dă în gropi... dă boii pe un car... carul pe o capră (a vecinului?)... capra pe o gâscă... gâsca pe o pungă? Cum necum, el se descurcă. Păgubeşte? Nu face nimic... se tot descurcă. Dă de dracul? Cu atât mai bine - începe să facă bani. Căci, mdeh... banul ăsta, ştim al cui ochi este. Aşa încât... din prostie (crasă), ceva hoţie şi destulă fudulie, omul nostru (Dănilă, dar pentru intimi poate fi şi Jiji) n-a trăit degeaba: s-a îmbogăţit. Prost să fii, noroc să ai. Şi, mai presus, să fii dat dracului. Ce, numai neamţul ăla de Faust?! Avem şi noi. Acum, când Purtătorul de prostie omenească a devenit celebritate, vin dracii ăia pe care i-a tot călărit, păcălit şi învârtit, să-i facă ceva biografie / imagine publică de top: un album, un film, un muzeu... să afle lumea-ntreagă, să-i ia exemplul; iar dracii - banii de rigoare, că doar de-aia-l promovează la nivel global. Dacă domnul ăsta, Dănilă, rămâne la fel de prostovan, de primitiv, de ignorant de tembel (ce-i drept, sincer... de te doare capul) cei doi promotori de imaginofili, care-l tot îmboldesc să spună, să explice, să se dea de exemplu cum a reuşit el în viaţă să facă atâţia bani, arată (în montarea lui Dabija) ca nişte corporatişti... sau propovăduitori neo-protestanţi... tot dracul ăla e. Semnificaţia majoră a textului, astfel pre(a)lucrat şi garantat sută la sută de Cătălin Ştefănescu de TVR, este adâncă... bate chiar în (anumiţi) ciocoi, poate din strunga de oi: oricât de primitiv, de ignorant, de tupeist şi de limitat ai fi, dacă eşti DAT DRACULUI, toate-ţi vor merge de la excelent în sus. Restul... gura lumii slobodă, de n-o acoperă decât pământul (apud înţelepciunea la fel de strămoşească): n-ai tu treabă!

Până la urmă, avem de-a face cu un teatru mai neobişnuit ca formă, dar cu deplină acoperire în calea lungă, de la intenţii, la concretizarea lor. Cu un Marcel Iureş foarte bun, cu doi "asistenţi din scenă" (Andrei Seuşan şi Alexandru Voicu) perfect integraţi în poveste, "evocarea" omului prost, dar cu prepeleac şi cu o baftă absurdă, dobândeşte aciditatea corozivă a unei satire resemnat-devastatoare; în sensul că, orice ai face, tot dracul ăla e...