Hohotul lacrimii - Visătorul și Pescărușul la Zile și nopți de teatru la Brăila, 2018

Nu pot să trec peste o constatare de ordin organizatoric: aceea că nu doar selecția, ci și modul în care sunt programate, în alternanța lor, spectacolele acestui festival denotă câteva atribute esențiale: respect pentru public, măsură, echilibru, îndrăzneală...

Preambulul celei de-a treia zile de festival a venit direct de la Piatra Neamț - Teatrul Tineretului aducând cu sine o grozăvie de spectacol-concert al Adei Milea: Visătorul. Textul (se poate pune, eventual, și prefixul pre...) este o adaptare (Antoaneta Zaharia) după un roman al britanicului septuagenar Ian McEvan. Autorul, aflat la vârsta unei trainice și plăcute buniceli, a ajuns aici în calitate de prolific autor de cărți și de filme, una dintre (Atonement / Ispășire) aducându-i notorietatea internațională, până la adaptarea cinematografică într-un film multilateral nominalizat la Premiul Oscar 2008, unde s-a ales cu o statuetă, chiar dacă numai pentru coloana sonoră.

Coloana aceasta (foarte) sonoră se revarsă, de pe scena pietreană, asupra spectatorilor între 3 și (să zicem) 83 de ani. Originala Ada Milea s-a ambalat într-o sarabandă de gaguri, lansate - ca niște baloane de săpun - din cânticelele care i-au adus faima. A rezultat o giumbușluc-ărie pentru care termenul de "neconvențional" pare un mic și nevinovat eufemism. Se cântă, se dansează, se scandează, se face gimnastică și chiar acrobație, totul ordonat (chiar dacă asta nu se vede, dar se simte) într-o logică psiho-pedagogică necesară, cântătoare și încântătoare. Actorii Emanuel Becheru, Corina Grigoraș, Nora Covali, Rareș Pîrlog, Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălin Ieșeanu, Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoțki, Dragoș Ionescu și Valentina Florea se întrec pe sine, dându-și peste cap poalele fustițelor și ale (licență ocazională) pantalonașilor scurți, spre bucuria copiilor sau a celor care-și mai permit, câteodată, luxul să se joace de-a copilăria.

În prime time, soții Andreea și Andrei Grosu au adus, dimpreună cu Teatrul Odeon din București, o montare deosebit de interesantă, de incitantă (poate, pentru unii, și de controversată) cu Pescărușul lui Cehov. Conceput pentru spațiul fatalmente limitat al unei săli tip Studio, spectacolul se joacă pe scena... de pe scenă. Treplev, Zarecinaia, Trigorin, Mașa și restul se află în situația ca publicul-public să se găsească în spatele lor, iar cunoscuții-public, în față. Ce contează? Ei se înfățișează unor spectatori (prieteni, rude, vecini) de-ai casei, gata fezandați în a le accepta cu îngăduință, cu încurajări formale și admirație conjuncturală simțirile trepidante, cu unele episoade incandescente, dar într-un evident curs de sufocare. Tot ei visează, patetic, să atingă esența actului artistic, să fie sinceri și înălțători, să-și supraviețuiască prin înălțarea spiritului într-o evanescentă și paradoxală contopire cu absolutul condiției umane, cea pe care Kostea caută să o atingă prin scrisul lui, prin eforturile sale admirabile de a depăși, a sparge canoanele sufocante, habitudinile provincial-burgheze mascate sub deplorabila sintagmă "ca lumea". Ce lume...?! Care lume?! Paradoxul dureros este generat prin raportarea fatală, exact la lumea măruntă, sufocată de limite și suferințe sufletești, de vise sfărâmate și iluzii intrate la apă (votcă sau saramură - ce mai contează?). Cei apropiați, cunoscuții - creditați / acceptați ca adevărat public - reprezintă însă un ecou distorsionat, feed back-ul venit din spate (care, pentru Treplev, este adevărata față a scenei) nu oferă ușurare, nici împlinire... nu se constituie nu într-o mult dorită confirmare a eforturilor sale de a ajunge la adevărul artistic.

Ei, și...? Moartea pescărușului - emblemă a aspirației spre zbor înalt, curat și autentic se datorează întâmplării (cum acuză, cu temei și cu durere, Zarecinaia). Întâmplarea că "un om l-a văzut și neavând ce face, l-a ucis" devine emblematică în acest spectacol dens, sobru, concentrat și tensionat, în care lamentațiile atât de încrustate în ființa personajelor cehoviene sunt bine moderate, temperate, ba chiar suprimate fără milă, dar cu folos. Intrat pe mâna cuplului regizoral, textul lui Anton Pavlovici este turnat între formele sensibilității actuale, de care vremurile noi gâlgâie și trepidează. "Ce se întâmplă" rămâne, în epoca grăbită a videoclipului, mult mai important față de "cum" și "de ce" se întâmplă (pe astea le afli, eventual, dacă nimerești cu telecomanda peste vreun talk show...). Nu vreau, în nici un caz, să arunc cea mai mică umbră de îndoială asupra caracterului benefic al acestor operații tehnice de concentrare a materialului dramatic. Când se procedează cu atenție, gust și spirit de discernământ, efectele sunt - ca și în cazul de față - benefice. Unui public cu răbdarea și atenția fatalmente răs-croite pe durata standard de 50 de minute a unui serial TV - adică publicul real, actual, din spatele scenei lui Treplev, prea adesea fascinat de glanțul monden (cool, super) al unui Trigorin - trebuie să-i vorbești pe limba / habitudinile lui. Asta dacă vrei să-l păstrezi în arealul teatral, eventual să-l faci să înțeleagă și, poate, pe această bază, să-ți lase ușa deschisă în urma lui.

Personal, am găsit excelentă ideea ca monologul de final al Ninei Zarecinaia să apară pe scroll, prefațând și justificând admirabil glonțul cu intenție sinucigașă din final, prin care Treplev, într-un acces de disperare, capitulează, tinzând spre condiția pescărușului. Soluția aleasă are meritul că temperează (fără a edulcora cu nimic) patetismul care însoțește sinceritatea, ba chiar luciditatea personajului, lăsând la latitudinea fiecărui spectator o apreciere a fondului, și nu neapărat a formei în care acestea se manifestă. De altfel, profesiunea de credință a creatorului de teatru (a artistului în general; mai ales dacă este zămislit din spiritul slav ortodox) rămâne afirmată explicit în acest mesaj-emblemă: "...știu că în meseria noastră, fie că jucăm pe scenă, fie că scriem, nu gloria și strălucirea sunt importante, nimic din ce visam eu, ci puterea de a răbda. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința...". Ăsta da, curaj de viață... încredere în împlinirea vocației, indiferent de piedici, dezamăgiri, deznădejdi. Iar spectacolul de la Odeon o spune frumos și credibil.... chiar dacă mesajul pare (cum și cam este) de pe altă lume.

În scenografia expresivă, funcțională, sobră și inconfortabilă (în sensul bun al cuvântului) semnată Vladimir Turturică, echipa de actori își dovedește nu doar omogenitatea ci - în primul rând - dragostea și respectul pentru profesia pe care toți au ales să o slujească. Cu un Treplev (Marius Damian) care umple nu doar spațiul ci, parcă, întreaga sa lume cu chinurile și căutările prin care încearcă să-și găsească un rost înalt în viață; cu o Arkadina (Alina Berzunțeanu) stridentă și antipatică în frivolitatea și superficialitatea ei, ridicând totuși la fileu minge după minge, motiv după motiv și miză după miză prietenelor și admiratoarelor ei Nina (Nicoleta Lefter), Mașa (Florina Gleznea), ba chiar și modestei Polina Andreevna (Elvira Deatcu), femeile cehoviene ale soților Grosu își fac treaba bine și frumos, integrându-se - fiecare cu temperamentul ponderea și personalitatea ei - unei viziuni regizorale aflată destul de în răspăr cu deferența / religiozitatea ce însoțea, îndeobște, spectacolele cu piesele lui Cehov. Pe partea cealaltă a unghiului ascuțit, Mihai Smarandache își asumă un Trigorin coborât, flegmatic, ca un gigolo răsfățat al lumii artelor, printre neamurile considerate (dacă nu proaste), în orice caz, inferioare condiției lui sociale. Dan Bădărău scoate la iveală un Piotr Sorin eșuat, cu oarecare înțelepciune, acolo, spre locurile nu tocmai din față ale societății, dar împăcat (ce altceva-i rămâne?) cu soarta mediocră. Cezar Antal (Semion Medvedenko) și Laurențiu Lazăr (Ilia Șamraev) izbutesc să dea credibilitate, ba chiar și ceva farmec personajelor lor, altfel cam de nișă în economia piesei. Așa cum Gelu Nițu (Evgheni Sergheevici Dorn), cu experiența, prestanța și farmecul neștirbite de vârstă (ba chiar dimpotrivă!) pare a fi, prin ceea ce face pe scenă, nu doar doctorul, ci și un maestru ceasornicar- singurul care înțelege și poate diagnostica resorturile ce pun în funcțiune, alterează sau blochează sufletele prietenilor lângă care și-a trăit întreaga viață.

Un spectacol dens și emoționant, împletind luciditatea cu pesimismul dar - mai ales - cu o înțeleaptă (deși, cam coclită) resemnare în fața intersecției dintre lumea cea mare și destinul personal... câteodată prea neînsemnat. O invitație la respect pentru marea dramaturgie universală, dar împletit cu necesarele update-uri ale bezmeticului și imprevizibilului prezent...