Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hohotul lacrimii - Visătorul şi Pescăruşul la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2018


septembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu pot să trec peste o constatare de ordin organizatoric: aceea că nu doar selecţia, ci şi modul în care sunt programate, în alternanţa lor, spectacolele acestui festival denotă câteva atribute esenţiale: respect pentru public, măsură, echilibru, îndrăzneală...

Preambulul celei de-a treia zile de festival a venit direct de la Piatra Neamţ - Teatrul Tineretului aducând cu sine o grozăvie de spectacol-concert al Adei Milea: Visătorul. Textul (se poate pune, eventual, şi prefixul pre...) este o adaptare (Antoaneta Zaharia) după un roman al britanicului septuagenar Ian McEvan. Autorul, aflat la vârsta unei trainice şi plăcute buniceli, a ajuns aici în calitate de prolific autor de cărţi şi de filme, una dintre (Atonement / Ispăşire) aducându-i notorietatea internaţională, până la adaptarea cinematografică într-un film multilateral nominalizat la Premiul Oscar 2008, unde s-a ales cu o statuetă, chiar dacă numai pentru coloana sonoră.

Coloana aceasta (foarte) sonoră se revarsă, de pe scena pietreană, asupra spectatorilor între 3 şi (să zicem) 83 de ani. Originala Ada Milea s-a ambalat într-o sarabandă de gaguri, lansate - ca nişte baloane de săpun - din cânticelele care i-au adus faima. A rezultat o giumbuşluc-ărie pentru care termenul de "neconvenţional" pare un mic şi nevinovat eufemism. Se cântă, se dansează, se scandează, se face gimnastică şi chiar acrobaţie, totul ordonat (chiar dacă asta nu se vede, dar se simte) într-o logică psiho-pedagogică necesară, cântătoare şi încântătoare. Actorii Emanuel Becheru, Corina Grigoraş, Nora Covali, Rareş Pîrlog, Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălin Ieşeanu, Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoţki, Dragoş Ionescu şi Valentina Florea se întrec pe sine, dându-şi peste cap poalele fustiţelor şi ale (licenţă ocazională) pantalonaşilor scurţi, spre bucuria copiilor sau a celor care-şi mai permit, câteodată, luxul să se joace de-a copilăria.

În prime time, soţii Andreea şi Andrei Grosu au adus, dimpreună cu Teatrul Odeon din Bucureşti, o montare deosebit de interesantă, de incitantă (poate, pentru unii, şi de controversată) cu Pescăruşul lui Cehov. Conceput pentru spaţiul fatalmente limitat al unei săli tip Studio, spectacolul se joacă pe scena... de pe scenă. Treplev, Zarecinaia, Trigorin, Maşa şi restul se află în situaţia ca publicul-public să se găsească în spatele lor, iar cunoscuţii-public, în faţă. Ce contează? Ei se înfăţişează unor spectatori (prieteni, rude, vecini) de-ai casei, gata fezandaţi în a le accepta cu îngăduinţă, cu încurajări formale şi admiraţie conjuncturală simţirile trepidante, cu unele episoade incandescente, dar într-un evident curs de sufocare. Tot ei visează, patetic, să atingă esenţa actului artistic, să fie sinceri şi înălţători, să-şi supravieţuiască prin înălţarea spiritului într-o evanescentă şi paradoxală contopire cu absolutul condiţiei umane, cea pe care Kostea caută să o atingă prin scrisul lui, prin eforturile sale admirabile de a depăşi, a sparge canoanele sufocante, habitudinile provincial-burgheze mascate sub deplorabila sintagmă "ca lumea". Ce lume...?! Care lume?! Paradoxul dureros este generat prin raportarea fatală, exact la lumea măruntă, sufocată de limite şi suferinţe sufleteşti, de vise sfărâmate şi iluzii intrate la apă (votcă sau saramură - ce mai contează?). Cei apropiaţi, cunoscuţii - creditaţi / acceptaţi ca adevărat public - reprezintă însă un ecou distorsionat, feed back-ul venit din spate (care, pentru Treplev, este adevărata faţă a scenei) nu oferă uşurare, nici împlinire... nu se constituie nu într-o mult dorită confirmare a eforturilor sale de a ajunge la adevărul artistic.

Ei, şi...? Moartea pescăruşului - emblemă a aspiraţiei spre zbor înalt, curat şi autentic se datorează întâmplării (cum acuză, cu temei şi cu durere, Zarecinaia). Întâmplarea că "un om l-a văzut şi neavând ce face, l-a ucis" devine emblematică în acest spectacol dens, sobru, concentrat şi tensionat, în care lamentaţiile atât de încrustate în fiinţa personajelor cehoviene sunt bine moderate, temperate, ba chiar suprimate fără milă, dar cu folos. Intrat pe mâna cuplului regizoral, textul lui Anton Pavlovici este turnat între formele sensibilităţii actuale, de care vremurile noi gâlgâie şi trepidează. "Ce se întâmplă" rămâne, în epoca grăbită a videoclipului, mult mai important faţă de "cum" şi "de ce" se întâmplă (pe astea le afli, eventual, dacă nimereşti cu telecomanda peste vreun talk show...). Nu vreau, în nici un caz, să arunc cea mai mică umbră de îndoială asupra caracterului benefic al acestor operaţii tehnice de concentrare a materialului dramatic. Când se procedează cu atenţie, gust şi spirit de discernământ, efectele sunt - ca şi în cazul de faţă - benefice. Unui public cu răbdarea şi atenţia fatalmente răs-croite pe durata standard de 50 de minute a unui serial TV - adică publicul real, actual, din spatele scenei lui Treplev, prea adesea fascinat de glanţul monden (cool, super) al unui Trigorin - trebuie să-i vorbeşti pe limba / habitudinile lui. Asta dacă vrei să-l păstrezi în arealul teatral, eventual să-l faci să înţeleagă şi, poate, pe această bază, să-ţi lase uşa deschisă în urma lui.

Personal, am găsit excelentă ideea ca monologul de final al Ninei Zarecinaia să apară pe scroll, prefaţând şi justificând admirabil glonţul cu intenţie sinucigaşă din final, prin care Treplev, într-un acces de disperare, capitulează, tinzând spre condiţia pescăruşului. Soluţia aleasă are meritul că temperează (fără a edulcora cu nimic) patetismul care însoţeşte sinceritatea, ba chiar luciditatea personajului, lăsând la latitudinea fiecărui spectator o apreciere a fondului, şi nu neapărat a formei în care acestea se manifestă. De altfel, profesiunea de credinţă a creatorului de teatru (a artistului în general; mai ales dacă este zămislit din spiritul slav ortodox) rămâne afirmată explicit în acest mesaj-emblemă: "...ştiu că în meseria noastră, fie că jucăm pe scenă, fie că scriem, nu gloria şi strălucirea sunt importante, nimic din ce visam eu, ci puterea de a răbda. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa...". Ăsta da, curaj de viaţă... încredere în împlinirea vocaţiei, indiferent de piedici, dezamăgiri, deznădejdi. Iar spectacolul de la Odeon o spune frumos şi credibil.... chiar dacă mesajul pare (cum şi cam este) de pe altă lume.

În scenografia expresivă, funcţională, sobră şi inconfortabilă (în sensul bun al cuvântului) semnată Vladimir Turturică, echipa de actori îşi dovedeşte nu doar omogenitatea ci - în primul rând - dragostea şi respectul pentru profesia pe care toţi au ales să o slujească. Cu un Treplev (Marius Damian) care umple nu doar spaţiul ci, parcă, întreaga sa lume cu chinurile şi căutările prin care încearcă să-şi găsească un rost înalt în viaţă; cu o Arkadina (Alina Berzunţeanu) stridentă şi antipatică în frivolitatea şi superficialitatea ei, ridicând totuşi la fileu minge după minge, motiv după motiv şi miză după miză prietenelor şi admiratoarelor ei Nina (Nicoleta Lefter), Maşa (Florina Gleznea), ba chiar şi modestei Polina Andreevna (Elvira Deatcu), femeile cehoviene ale soţilor Grosu îşi fac treaba bine şi frumos, integrându-se - fiecare cu temperamentul ponderea şi personalitatea ei - unei viziuni regizorale aflată destul de în răspăr cu deferenţa / religiozitatea ce însoţea, îndeobşte, spectacolele cu piesele lui Cehov. Pe partea cealaltă a unghiului ascuţit, Mihai Smarandache îşi asumă un Trigorin coborât, flegmatic, ca un gigolo răsfăţat al lumii artelor, printre neamurile considerate (dacă nu proaste), în orice caz, inferioare condiţiei lui sociale. Dan Bădărău scoate la iveală un Piotr Sorin eşuat, cu oarecare înţelepciune, acolo, spre locurile nu tocmai din faţă ale societăţii, dar împăcat (ce altceva-i rămâne?) cu soarta mediocră. Cezar Antal (Semion Medvedenko) şi Laurenţiu Lazăr (Ilia Şamraev) izbutesc să dea credibilitate, ba chiar şi ceva farmec personajelor lor, altfel cam de nişă în economia piesei. Aşa cum Gelu Niţu (Evgheni Sergheevici Dorn), cu experienţa, prestanţa şi farmecul neştirbite de vârstă (ba chiar dimpotrivă!) pare a fi, prin ceea ce face pe scenă, nu doar doctorul, ci şi un maestru ceasornicar- singurul care înţelege şi poate diagnostica resorturile ce pun în funcţiune, alterează sau blochează sufletele prietenilor lângă care şi-a trăit întreaga viaţă.

Un spectacol dens şi emoţionant, împletind luciditatea cu pesimismul dar - mai ales - cu o înţeleaptă (deşi, cam coclită) resemnare în faţa intersecţiei dintre lumea cea mare şi destinul personal.... câteodată prea neînsemnat. O invitaţie la respect pentru marea dramaturgie universală, dar împletit cu necesarele update-uri ale bezmeticului şi imprevizibilului prezent...



 Toate articolele despre Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2018
 Toate articolele despre Visătorul
 Toate articolele despre Pescăruşul


0 comentarii

Spacer Spacer