Lungul drum al lacrimii către hohot. Şi retur - Visul unei nopţi de vară şi Şase din 49 la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2018

În cea de-a patra zi a Festivalului (19 septembrie 2018), organizatorii ne-au oferit o uvertură shakespeariană: Visul unei nopţi de vară, montat la Excelsior-ul bucureştean, în traducerea regretat-venerabilei Ninei Cassian şi regia tânărului Vlad Cristache. Să mai fi trăit poeta... am motive rezonabile să cred că ar fi fost încântată; măcar pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale.

Mărturisesc că, după o ciudată experienţă, trăită la acelaşi teatru cu Iluzia comică, venisem pregătit... pentru orice. N-a fost nici cazul, nici necazul. Ba, dacă pot spune aşa, chiar din contră. Deşi primul contact vizual cu imaginea scenică a fost destul de şocant, prin puzderia de monitoare TV şi oglinzi, costumele cool şi (vai!) o altă puzderie contemporană - cea a tatuajelor. Când l-am mai văzut şi pe boss-ul Tezeu pe post de macho, ceva între Clark Gable şi Nae Girimea (ediţia revăzută, actualizată şi adăugită) şi Rică, fante de Obor... nu pot spune că optimismul meu cultural se situa la cele mai înalte cote. Noroc că am avut răbdare.

Cele trei planuri ale Visului... shakespearian coexistă, însă, la Cristache, într-o viziune grotesc-caricaturală şi apăsat post-modernă; acel post-modernism, stră-stră-nepot al barocului secolului XIX şi care a ridicat detestatul kitsch la rang de stil, iniţial acceptat, apoi valorizat cu tot mai mult avânt, la adăpostul unei popularităţi pe care vulgul o asigură, ba o şi acreditează ca atare. Aş putea fi întrebat: Te pui cu gustul poporului, domnule? Nu. Nu mă pun. Că tot degeaba ar fi. Astea-s vremurile - prin ele defilăm / păşim / ne strecurăm... Cui nu-i plac(e), n-are decât să bage lăcrimaţie la gazetă, la primărie sau la guvern (cel ocult şi mondial...)

Aşadar, pregătirile de nuntă ale atotputernicului Tezeu (şeful Atenei) cu senzuala Hypolita au intrat în linie dreaptă. Mă rog... castitatea mult şi des cântată în perioada renascentistă rămâne, în actualizarea de faţă, un fel de moft, pe care fireşte că nimeni nu mai dă doi bani. Dar se pre(a)fac, toţi, nu numai că ar crede, dar şi că ar şi respecta-o. Mdeh, convenţia teatrală. Şi, cum orice potentat (din orice vreme) şi-a avut "pohtele ce le-a pohtit", acestea nu se discută, ci se execută. Al doilea plan al gâlcevii erotice îi are ca eroi pe junii îndrăgostiţi Lysander şi Hermia, Demetrius şi Helena; cei care ba se iubesc, ba se resping, se urăsc şi se fugăresc... ciondăneala lor plină de hachiţe ajungând (se putea altfel?) direct la judecata lui ginerică Tezeu - care, bietul, se mai trezeşte cu o problemă pe cap, pe care funcţia îi cere să o rezolve conform legii. Democraţie, nu glumă... Pe scurt, sau pe scroll: programul nuntirii de casă mare aşteaptă (ca pe ghimpi, dar zice că totuşi, mai rabdă...) apariţia Lunei pline, pentru a celebra vestita ceremonie a lui Hymeneu. Basme, poveşti... etc. Actualizările nu au ajuns, încă, până la suprimarea acestui moft. Şi, slavă Cerului, nici la a o descoperi pe mireasă în vreo ipostază transsexuală. Poate că montarea viitoare... Proiecţia dorinţelor erotice strunite eroic şi exemplar se sublimează în lumea fantastică, acolo unde gâlceava de cuplu dintre Oberon şi iubita sa Titania are ca temei stăpânirea unui paj fraged, pe care domnul şi stăpânul doamnei îl pretinde cu arţag. Mă rog, ştiut fiind rolul pajului-efeb în cultura ateniană, nu avem decât a bănui de ce se dă "Barosanul" în vânt să şi-l însuşească. Pe limba actualităţii, s-ar putea face vorbire de ceva pedofilie; dar, spre lauda lui, Cristache nu a dus lucrurile chiar până acolo... Ajunge că răzbunarea domnului şi stăpânului se încadrează la altă năzdrăvănie destul de răspândită (şi) azi în corectitudinea politică: zoofilia. Prin farmecele simbriaşului Puck (desigur, fiinţă la fel de fantastică), ţâfnoasa Titanie ajunge să se îndrăgostească de un măgar! Măgar-măgar... nu aşa, doar o vorbă aruncată. (Pentru cei care nu cunosc amănuntul, în timpul Renaşterii, măgarul ăsta era considerat ca fiind o culme a potenţei animale. Deci... mă-nţelegi, coniţa mea...). Ca şi cum lucrurile n-ar fi fost destul de încâlcite în toată combinaţia, nişte "papugii" de meşteri se apucă de artă... nu arta meseriilor lor manuale, ci direct a teatrului. Fără complexe, dar cu mult avânt şi maldăre de naivitate, fac pe dracu-n patru să monteze o piesă cu destule aluzii / şopârle la evenimentul oficial aşteptat: povestea (la fel de amoroasă) dintre Pyram şi Thisbe. Ceva nemaivăzut şi numai bun pentru un comic elogiu al imposturii caraghioase, care-şi vâră coada cu nonşalanţă în mintea unor "linge-blide" care nu se pricep, dar se avântă; aşa cum se întâmplă, mai nou, cu colegii lor ajunşi vedete de telenovele şi sitcom-uri de doi bani valoare şi de... mult mai mult profit.

Ei bine, regizorul ajunge nu doar să stăpânească, dar şi să stoarcă de expresivitate şi umor tot acest talmeş-balmeş epic şi fatalmente depăşit de timpuri. Chiar dacă, pe ici pe colo, se mai sare nu peste măgar, ci peste cal, dezvoltarea concomitentă a celor trei (ba chiar patru) poveşti nu adoarme copiii, ci îi ţine treji şi îi chiar încântă. Aluziile sexuale nu lipsesc (nici n-ar fi avut cum; de la Jan Kott şi Peter Brook până la Petrică Ionescu de Paris, planul din chiloţi a avansat cu curaj în avanscenă)... stridenţa vizuală şi auditivă e la ea acasă, perturbând pe orice "depăşit" al vremurilor pe care l-ar încerca, cumva, somnul. Neoanele orange sclipesc peste viole(n)t, de te dor ochii, plasmele din fundal se amestecă printre oglinzile deformante, hormonii gâlgâie, Fundulea, Gutuie şi restul artiştilor amatori dau în brânci în faţa cortinei confecţionate din doze de bere, nuntaşii dau în clocot, tot uitându-se după Luna aia plină care nu mai apare... până nu termină cealaltă Lună, Leul şi Zidul care condimentează, împiedecătoriu, amorul dintre Pyram şi transvertita Thisbe dar are, totuşi, o crăpătură cu schepsis.... iar pârdalnicii de hormoni plini de nerăbdare... Două ore şi 40 de minute trec, astfel, fără plictiseală, chit că-ţi place, chit că nu-ţi place opera shakesperian-cristache-iană luată la purtare.

Poftiţi de luaţi lumină culturală, domnilor! Adusă nu de la Ierusalim, ci direct de la Stratford on Avon, via Bucureşti- Slobozia - Cilibia. Ia, neamule, că merită.

Bine îi mai stă, oricărui spectacol care se respectă, ştiinţa ritmului şi simţul măsurii. Aveam să ne convingem de acest adevăr axiomatic, nu mai departe de următorul spectacol al serii: Şase din 49, de Spiro Gyorgy, regizat de Alexandru Maftei la Teatrul de Artă Bucureşti. Textul este interesant spre admirabil: pleacă de la nebunia pe care o induce (se poate întâmpla nu doar în casa lui Spirache Necşulescu sau în cele două loturi ale lui Lefter Popescu) într-o familie de oameni anonimi, sărmani şi limitaţi, miracolul unui mega-câştig picat pe neaşteptate. De unde? De la loterie, fireşte. Sfântul "6 din 49", urmaşul strămoşului Bingo, cinsteşte masa cu 10 milioane, 53 mii... 418. Nu lei. Euro! El şi ea, trecuţi de 50 de ani, locatarii unei chichineţe de mahala (de provincie!), care şi-au măsurat toată viaţa fiecare bucătură, a lor şi a copiilor, se trezesc, dintr-odată, bogaţi. Urmează traseul-standard: de la uluială şi neîncredere, la spaima de a li se fura biletul (să trăieşti, nene Ogică!), apoi la planurile măreţe de cheltuire a averii: cumpărarea unei insule în Adriatica (fix aia pe care Tito le-o oferise Elisabethei Taylor şi lui Richard Burton ca să-i joace pe el şi pe grasa de nevastă-sa)... ba nu: închirierea unei vile, dar tot acolo!... retragerea mai spre plaiurile natale... depunerea la bancă şi calculele aferente de îmbogăţire din dobânzi. Socoteli multe, încurcate şi meschine readuc la viaţă Bărbatul şi Femeia sufocaţi, o viaţă întreagă, în lumea lor de veşnici nevoiaşi.

Cum era de aşteptat, de la "divergenţa de opinii" se ajunge la harţă, la reproşuri, la spaima de viitor: dacă vor fi urmăriţi de mafioţi? Dacă, trezindu-se bogaţi, copiii lor se vor strica, înhăitându-se cu alţi mafioţi şi cu drogaţii? Aparent la remorca (de-o viaţă!) a bărbatului, Femeia evoluează isteric-paranoid, după regula de aur (fals) a cicălelilor neîntrerupte - nici de logică, nici de bun simţ. Deşi tocmai acel bun simţ este evocat şi păzit "cu săbii de-oţel" nu de Ea ci doar de El. Paradoxal, realismul şi cumpătarea în gândire, pornind de la bietul soţ aflat de-o viaţă sub papucul nevestei limitate, dar emancipată prin propriile certitudini culese din televizor, sunt ale Bărbatului-victimă. Ce înţelegere... ce comunicare sau măcar supunere în faţa evidenţei? Nimic! Madama lată-n şolduri şi cu gura... cât una de canal, s(u)pune tot. Înţelepciunea ei cicălitoare este falsă şi găunoasă, clădită pe valorile meschinăriei şi ale îngheţării tradiţiilor, nu mai sus de punctul pe care ea, în mediocritatea-i absolută şi ineptă, o poate concepe şi pricepe. Dincolo de acest prag foarte jos, nu mai încape nimic. Nici măcar vreun cent din milioanele cadorisite de destin. Inerţial în cumsecădenia lui fără sfârşit şi fără orizont, Marele câştigător la loterie nu are nici măcar tăria de a-şi lua jumătate din partea lui şi a pleca din casă aşa cum, excedat, ameninţă. Orb şi tâmp, supus tonului şi toanelor de cea mai precară extracţie (papucul nevestei a fost şi rămâne singura lui certitudine), propune, apoi transpune în practică soluţia salvatoare, menită să readucă liniştea visată în cămin şi... răsuflă uşurat că a scăpat de belele.

Dincolo de miza adaptării la o condiţie superioară - în cazul de faţă: bogăţia - textul (redundant pe alocuri, dar valabil şi chiar atrăgător prin autenticitatea personajelor şi a replicilor) avansează o semnificaţie încă mai profundă: incapacitatea unora de a ieşi din captivitatea în care au trăit şi cu care s-au obişnuit; neputinţa de a primi libertatea, de a fi stăpâni pe propriile opţiuni. Aici e nenorocirea.

Spectacolul lui Maftei cultivă amănuntul, până la cele mai mici şi mai neimportante detalii (pardon de pleonasm). Atât la nivelul scenografiei supraîncărcate (mersi neică, dar am priceput din prima!), cât şi al reacţiilor, replicilor, chiar cuvintelor rostite de actori. Totul pare rezultatul unui demers meticulos până la exagerare, din partea unui contabil pentru care nimic nu este de aruncat. Actorii Dana Voicu - părând sufocată şi, poate de aceea, prea expozitivă, ca să nu spun chiar exterioară ca interpretare - şi Liviu Cheloiu - totuşi, excelent pe alocuri - îi (şi îşi) fac jocul cum pot şi cum li se dă voie. Partea proastă este că structura textului este una lineară, fără pante evolutive sau acumulări de stări. Altfel spus, de pe la jumătate încolo, se poate termina oricând sau... poate dura oricât. Păcat, căci dacă autorul a oferit tot ce a crezut el de cuviinţă, spectacolul se supune altor reguli, iar deciziile se află în mâna regizorului. Nu spune nimeni să o iei pe scurtătură sau să treci la ritmul de sârbă ori videoclip; totuşi, nu cred că publicul trebuie să fie primul care să semnalizeze locul de unde se termină rostul spectacolului şi se intră în prelungiri. Adesea, cam fastidioase, soporifice, ambetante... că plictisitor sună, totuşi urât şi nedrept pentru un asemenea text.