Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mostly Mozart şi Mark Morris


septembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nume rezonante ce puse alături formează o inspirată aliteraţie, definesc spiritul festivalului - Mostly Mozart - de la Lincoln Center (New York). Înfiinţat în 1966, manifestarea marchează o adevărată tradiţie culturală. Dacă până acum, evenimentele au fost producţii muzicale, în 2018 festivalul cuprinde creaţii de teatru, dans şi muzică din toată lumea. Chiar dacă numele de Mozart trimite "mostly" la muzică, el rezonează deopotrivă cu ideea de structură riguroasă, prospeţime, inovaţie, ludic şi armonic.

Compania Mark Morris Dance Group, înfiinţată de prodigiosul coregraf Mark Morris, în 1980, a devenit ansamblul de dans rezident al acestui festival, servind diverselor manifestări operatice precum Dido şi Aeneas (Purcell) sau celebrelor Dansuri Mozartiene, extrase din două concerte şi o sonată pentru pian. În contextul educaţiei şi sensibilităţii sale muzicale, Mark Morris porneşte întotdeauna de la partitură, urmărind structuri complexe şi dificile care fac din arta reprezentării lor vizuale o reală provocare. Dansul nu este neapărat un scop în sine, este parte dintr-un complex multi-disciplinar, în care fiecare dimensiune o potenţează pe cealaltă, revelându-i noi sensuri.


Baletele lui Mark Mozart se desfăşoară întotdeauna pe live music , în interpretări inedite şi adaptate, în care dansul este în primul rând un instrument - printre altele - de redare a muzicii. De-altfel debutul său fulminant în acest festival a fost o lucrare de Handel: L'Allegro, il Penseroso ed il Moderato. Structural, bucuria vieţii, exprimată atât de intens în formele barocului şi transcrisă într-o experienţă religioasă, rezidă în alternarea şi contrabalansarea acestor umori muzicale în structurile coregrafice ce concretizează momente sau stadii particulare ale vieţii.

Printre evenimentele semnificative ale stagiunii actuale remarcăm câteva spectacole eclectice nu doar în ideea de "gesamtkunst", ci prin traversarea şi adaptarea unor spaţii culturale şi spirituale divergente urmărind teme şi lucrări clasice. Un Macbeth japonez, în regia lui Yukio Ninagawa (1980), se constituie ca un mixaj straniu între două culturi atât de incompatibile, demonstrând încă o dată universalitatea lui Shakespeare şi potenţialul proteic al oricărei creaţii de valoare universală. Un Macbeth samuraiesc ale cărui demersuri sângeroase, proiectate pe un peisaj de basm într-o explozie luminoasă de sakura, par mai degrabă lucrătura unei făcături a sorţii materializate în cele trei vrăjitoare - erinii care-şi fac apariţia la cumpăna vieţii şi hotărăsc destinul eroului.


Reprezentaţia se constituie şi ca un "in memoriam" pentru prodigiosul regizor, care nu mai poate participa, aşa cum îşi propusese la reprezentaţia piesei (remontată) la Centrul Cultural din Honk Kong, în 2016. În apropierea morţii, Ninagawa mărturiseşte că acest eveniment avea să-i confirme măsura în care Macbeth-ul conceput cu 26 de ani în urmă a reprezentat viziunea artistului asupra lumii, momentul de vârf al artei sale poetice. Plecând de la filmul lui Kurosawa cu aceeaşi temă, "Tronul însângerat" (1957), transpune drama într-o Japonie a secolului XV, bântuită de spirite şi locuită de daymio şi samuraii lor. Costumele, scenografia şi transpunerea scenică ca o mixtură sau mai degrabă o sinteză de Noh şi Kabuki, fac din textul shakespearian, urmărit fidel în limba japoneză, un instrument de comunicare perfect adecvat contextului, capabil să comunice în parametrii unei drame tradiţionale japoneze, mai mult de cât atât, operând direct cu conceptele şi spiritualitatea unei Japonii feudale. Podeţul sau puntea din teatrul Noh care simbolizează legătura sau trecerea dintre lumea ficţională a scenei şi cea a audienţei, este înlocuită aici printr-un altar budhist (budsudan) extrapolat la dimensiunile scenei şi o perdea de bambus ce apare şi dispare difuz prin jocul de lumini. Când este reliefată, în spatele ei şi al altarului, îşi fac apariţia cele trei ursitoare care, într-o coregrafie fulgurantă, torc sardonic, în parabole, soarta eroilor. Ninagawa propune un spaţiu cartezian în care cele două coordonate vestul şi estul configurează un Macbeth universal, proteic, adaptabil la orice formă, în orice tipare. Dimensiunea vizuală este cea orientală, propice reprezentării formei şi ritualului, cea livrescă sau auditivă este vest europeană - muzica reprezentând fragmente de Recviem (Faure), Lady Macbeth cântă la violoncel.


Un alt moment deosebit al festivalului este o piesă coregrafică, Available Light, concepută de Lucinda Childs, în 1983. Piesa a fost remontată în 1915 la Los Angeles Disney Hall şi în Paris, la Théâtre de la Ville. Lucrarea este o colaborare între artişti emblematici - la acea oră în formare - şi-au dat concursul pentru realizarea acestei remarcabile creaţii: arhitectul Frank Gehry şi compozitorul John Adams Lucinda Childs a fost eleva lui Merce Cunningham, a cărui influenţă rămâne pregnantă. Coregrafa a adoptat o formulă mixtă prin care va integra în structura abstractă a compoziţiilor ei elemente de balet clasic. Textura clasică a gestului coregrafic este plină de graţie şi eleganţă fără să se epuizeze prin repetiţie şi sinergia structurii proprie minimalismului desprins din muzica lui Adams.

Minimalismul se defineşte aici ca un mecanism articulat, organic, un fel de perpetuum mobile care se susţine deopotrivă prin monotonie şi variaţiune (nu variaţie). La Childs, structura nu prezintă nici o fisură, este perfectă şi clară, realizând o formă indestructibilă, în care mişcarea este moleculară, dar nu haotică, browniană, ci direcţionată, echidistantă şi vibratorie, ca un câmp ordonat sau controlat de forţe magnetice. "Hazardul" - dacă există - este camuflat în geometria riguroasă a compoziţiei.


Cel mai muzician dintre coregrafi şi cel mai coregraf dintre muzicieni, (departe de nota peiorativă a acestei sintagme, ) Mark Morris este unul dintre cei mai talentaţi şi interesanţi coregrafi ai contemporaneităţii. Artistul se face remarcabil printr-un simţ special muzical şi o abordare structurală a pieselor sale din această perspectivă. A servit deopotrivă ca dirijor pentru compania sa de dans şi în cadrul festivalelor de la Tanglewood, Lincoln Center şi BAM (Brooklyn Academy of Music). Prin excelenţă un spirit mozartian, ludic şi inventiv, baletele lui se desăvârşesc prin arta compoziţiei şi a armoniei. O anume lejeritate, inefabil, o structură riguroasă şi echilibrată, arabescul nuanţat şi neostentativ sunt elemente ce apropie ce doi artişti, ca atare interesul şi prezenţa sa constantă în acest festival nu este întâmplătoare. Figurativul, prezent în gestul coregrafic ce se vrea eclectic: clasic, folcloric, hieratic şi modern, fuzionează perfect cu abstractul ce rezidă în structura de ansamblu - pentru că dansul presupune întoarcerea la surse, la mit şi ritual, servind în acelaşi timp ca instrument de redare vizuală a abstractului formei muzicale cu toate implicaţiile ei filozofice. În perspectiva artistului, piesa muzicală trebuie abordată din punct de vedere istoric şi dramaturgic pentru a putea potenţa vizual adevărata ei semnificaţie şi valoare.

Mark Morris participă în cadrul acestui festival cu trei lucrări reprezentând trei etape diferite ale creaţiei lui, urmărind partituri muzicale diversificate de la barocul - renascentist la clasicismul romantic până la romantism: Liebeslieder Waltzer (Johannes Brahms), cu o lucrare ce are premiera în 1989, Non voglio amare (Monteverdi), în 1996, şi în premieră un dans după Die Forelle (Schubert). Un liric amestecat între graţie, tumult, suferinţă şi incertitudine ţin de complexitatea şi instabilitatea sentimentului iubirii pe valsurile lui Brahms (Love Song Waltzes).

Durerile iubirii sunt exprimate coregrafic de poziţia dominatoare a femeii care-şi conduce partenerul şi-l aruncă la propriile picioare, valsul degenerează în paşi alerţi, împiedicaţi sau precipitaţi din viaţa de zi cu zi. Un pas de trois anunţă fazele premergătoare iubirii: filtrul, ludicul şi bucuria sentimentului, un solo, desfăşurat la sol (Lauren Grant) exprimă lamentaţia, dorinţa şi insatisfacţia. Interesul coregrafului pentru muzica barocă exemplificat în câteva rânduri (Acis şi Galateea, L'Allegro, il Penseroso ed il Moderato.- Handel, Dido and Aeneas - Purcell, Jesu, Meine Freude - Bach), se vădeşte şi în acest program cu lucrarea I don't want to love (Monteverdi). Impetuozitatea şi şarja (Lamento dela ninfa) însoţesc gestul coregrafic, de altfel simplu şi clasicizant, fără să contrasteze cu cămeşile albe şi diafane.

Dansul "The Trout" (interpretat de Ariel Quartet, la pian Inon Barnatan) îşi are premiera în cadrul acestui festival. O viziune pastorală, cu o structură bine determinată, începe cu o compoziţie aproape statică în care balerinii par să se mişte liber şi dezordonat, cu gesturi naturale. În acest context, se naşte progresiv mişcarea, printr-o suită explicită de motive care se propagă de la individ sau cuplu la grup, într-o vrie halucinantă, sugerând jocul vioi şi alunecos al pescăruşului, ca metaforă moralizatoare pentru tinerele fete - să scape din "mrejele iubirii". O suită de fugi traversează scena în toate direcţiile, dansatorii intră şi ies din culoare-nişe laterale, uneori petrecând doar câteva secunde pe scenă.

Urmărim în acest spectacol trei abordări diferite, atât de distanţate în timp, a temei iubirii, plecând de la genuri muzicale diferite, dar care în esenţă exprimă în forme zvelte şi subtile aceeaşi energie debordantă şi forţă de expresie a coregrafului- muzician.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Pavnotescu


Alte articole

 O săptămână la Salzburg - Însemnări din festival, George Andrei
 Opeth contra Dream Theater - Artmania, 2019, Cristian Geambaşu
 Dirijorul Yuri Botnari oferă acces gratuit la CD-ul său cu Simfonia I de Ceaikovski, Comunicat de presă
 Ediţie jubiliară cu numărul XX - Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, 2019 la Sinaia, Comunicat de presă
 Moştenitorii României muzicale: pianista Axia Marinescu la Sala Radio, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer