Mascul feroce - King Kong

Numele lor erau Merian Coldwell Cooper şi Ernest Blount Schoedsack. Puţină lume le mai ştie. Dacă sonoritatea lor pare victoriană (aşa cum notează istoricul de film David Thomson), aparenţele sînt destul de corecte, căci amîndoi s-au născut (ce-i drept, în America) în 1893. Două lucruri trebuie avute în vedere la generaţia lor: faptul că a fost ultima generaţie ai cărei reprezentanţi să poată spune: "Eu, cînd o să cresc, o să mă fac mare explorator" şi apoi să se ţină de cuvînt; şi faptul că a fost prima generaţie ai cărei reprezentanţi să poată spune: "Eu, cînd o să cresc, o să mă fac cineast".

Cooper şi Schoedsack s-au făcut cineaşti-exploratori. În nici un caz nu pot fi numiţi oameni de ştiinţă şi e puţin probabil ca ei înşişi să se fi considerat artişti. Cel mai corect este să-i privim ca pe nişte antreprenori de circ care cutreierau lumea în căutarea unor noi curiozităţi şi atracţii - a nemaivăzutului. Nu trebuie să uităm că spectacolul cinematografic n-a apărut ca o completare la lista artelor "selecte", ci ca o extindere a bîlciului şi a vodevilului dincolo de ce se putea face într-o arenă sau pe o scenă - ba chiar dincolo de ce se poate face, punct. Aşa se face că în 1933, cînd stocul de nemaivăzut disponibil în lumea reală era deja pe terminate, Cooper şi Schoedsack, care bifaseră Sudanul, Siamul şi multe alte locuri, s-au hotărît să pornească spre o destinaţie inventată: Insula Craniilor - o insulă rămasă în preistorie. N-au descoperit-o ei; atît Arthur Conan Doyle, cît şi Edgar Rice Burroughs trecuseră pe acolo. Şi bineînţeles că nu ei au venit cu ideea unei femei blonde răpite de o matahală neagră şi păroasă; coşmarul ăsta era la fel de vechi ca imperiile coloniale şi ca genul literar pe care acestea îl făcuseră posibil. Dar, în cuvintele lui Thomson, ei şi-au dat seama că, "în momentul în care o Fay Wray aproape goală se va trezi în laba maimuţei şi va ţipa, show-business-ul se va naşte a doua oară". Şi-au dat seama că, în momentul în care monstrul va prinde viaţă pe ecran (datorită marelui creator de efecte speciale Willis O'Brien) şi va începe să şteargă pe jos cu ceilalţi pretendenţi la blondă (fie ei dinozauri de pe Insula Craniilor sau fandosiţi din Manhattan), publicul va ţipa nu numai de frică, ci şi de exaltare. Şi-au dat seama că, în momentul în care, ajuns pe acoperişul lumii - Empire State Building -, sălbaticul se va bate cu pumnii în piept şi va da cu laba după avioanele atacatoare, publicul îşi va dori să-l vadă stropşind măcar unul din ţînţarii ăia. Şi, în momentul în care s-au hotărît să satisfacă dorinţa publicului, ei trebuie să-şi fi dat seama că eroul nominal al filmului - bărbatul frumos şi alb care la final strînge în braţe blonda - va rămîne pe post de păcălici. Pleacă acasă, aşchimodie. În povestea asta există un singur bărbat adevărat, şi ăla tocmai a căzut de pe bloc. Dar o să se întoarcă.

Prima lui întoarcere (în 1977) a fost organizată, cît se poate de firesc, pornind de la premisa că, de data asta, orice spectator va şti de la bun început cu cine are de-a face: nu cu o plăsmuire coşmarescă din imaginarul colonialist, ci cu cel mai puternic, mai tandru, mai fidel, mai multilateral utilizabil (ca maşină de lux, ca tanc, ca lift, ca tiribombă ş.a.m.d.) şi mai bătut de Dumnezeu dintre toţi masculii îndrăgostiţi care s-au văzut vreodată. Acel Kong (de John Guillermin) funcţiona foarte bine ca fantasmă ("un gag falic dus pînă la nivelul mitului", scria Pauline Kael), dar presupun că Schoedsack şi Cooper l-ar fi găsit cam lipsit de panaş. În schimb, nu încape îndoială că ar fi recunoscut în Peter Stăpînul inelelor Jackson pe unul de-al lor - un cine-circar plin de bravură, dedicat permanentei ridicări a ştachetei spectacolului. Doamnelor şi domnilor, începe raliul dinozaurilor, care se va încheia printr-un accident în lanţ! Şi acum, pentru prima dată pe ecranele lumii, King Kong pe gheaţă! Detractorii lui Jackson spun că singurul lui concept regizoral este: "Mai mare! Şi mai mare! Tot mai mare!", dar, după cum dovedesc atîtea alte superproducţii hollywoodiene (indiferent dacă sînt regizate de veterani ca George Lucas sau de independenţi reconvertiţi ca Fraţii Wachowski), e extrem de greu să gigantizezi fără să îngreunezi - şi tocmai asta e marea calitate a lui Jackson. Îl ţin curelele şi are tupeu. Cine altcineva i-ar fi permis lui Kong atîtea scheme vedetistice în timpul luptei cu dinozaurii? Acest Kong e printre primate ce e Legolas printre elfi: un campion. Pînă şi "eroul" uman (mai ales el - dat fiind faptul că e interpretat de acel cavaler al tristei figuri care este Adrien Brody) pare să-şi recunoască inadecvarea, în planul masculinităţii, în faţa magnificului său rival. Cît despre relaţia cu blonda (Naomi Watts), după o perioadă firească de acomodare (Kong are gărgăuni de despot, ea-l lecuieşte cu un pumn în nas, el se supără şi-i trece) se pun bazele unui parteneriat tandru, egal şi, în general, perfect. De data asta, fantasma e pe faţă - se lăfăie pe ecran în toată absurditatea şi potenţa ei. E caraghios să i te abandonezi? Bineînţeles, dar e şi mai caraghios să i te împotriveşti: nu te pui cu maimuţa.