De ce l-a reînviat Peter Jackson pe King Kong

Dintr-un muzeu al cinematografiei nu poate să lipsească celebra scenă din filmul realizat de Merian C. Cooper şi Ernes B. Schoedsack în 1933, King Kong, a luptei dintre giganţi. Blonda Ann Darrow (Fay Wray) stă pe un buştean şi ţipă de mama focului, în timp ce gorila de 10 metri se ia la trântă, la picioarele ei, cu un tiranozaur. Atât gorila cât şi saurianul sunt modele de plastic animate prin filmarea cadru cu cadru, iar faptul, absolut evident, că doar câteva părţi din corpurile lor sunt mobile nu ştirbeşte din meritele de pionierat ale scenei. Pentru a compara, A şaptea călătorie a lui Simbad, din 1958, a lui Nathan Juran, considerat la vremea lui o minune a cinematografiei, e plin de ciclopi şi calamari animaţi prin aceeaşi tehnică teribil de lentă şi de meticuloasă. Ca alternativă, Godzilla lui Ishirô Honda, din 1954, e de fapt un tip în costum de reptilă gigantică pornită la plimbare printr-un oraş de carton.

A venit apoi filmul din 1976, a lui John Guillermin, cu Jeff Bridges şi Jessica Lange în capul distribuţiei. Nici vorbă de tiranozauri, actriţa de vodevil a dispărut, la fel şi echipa de filmare care caută Insula Craniului. Acum o expediţie a companiei petroliere "Petrox" găseşte o insulă cu o gorilă uriaşă drept bonus pe ea şi hotărăşte că, pe lângă petrol, ar putea scoate ceva bani din expunerea publică a maimuţei. Filmul nu e departe de Godzilla, în viziune americană: un monstru distruge oraşul şi trebuie oprit de brava armată a patriei. "Aşa-numitul «public tânăr» din ziua de azi cunoaşte versiunea din 1976 a filmului. Oamenii au o perspectivă foarte îngustă asupra poveştii", spune Peter Jackson, care este obsedat de versiunea ei originală. El declară că s-a apucat de film datorită peliculei lui Merian C. Cooper, "care a influenţat deja trei generaţii de cineaşti". Despre continuarea jenantă a aceluiaşi John Guillermin din 1986, King Kong trăieşte, în care maimuţoiul uriaş stă zece ani în comă după ce a căzut de pe Empire State Building, în aşteptarea unei transfuzii salvatoare de sânge şi a unei inimi artificiale, Jackson nici nu aduce vorba.

Întrebarea absolut evidentă este de ce s-a apucat Jackson, care a câştigat un prestigiu imens după cele 11 Oscaruri încasate de partea a treia din The Lord of the Rings, să refacă un film precum King Kong, aruncând banii mai ceva ca James Cameron pe Titanic. Cinefilii sceptici ar spune că remake-urile sunt la modă (War of the Worlds a avut, în 2005, încasări nu foarte rele) şi că ideea este tocmai să bată Titanicul, folosindu-se de armele comerciale ale acestuia: bani, pretenţii epopeice, staruri, efecte speciale, acţiune, poveste de dragoste siropoasă şi nu în ultimul rând un personaj / vapor central colosal, asortat cu ambiţiile gigantice ale filmului. Dacă e să ne luăm după Jackson, el a vrut să prezinte publicului povestea originală, care îl bântuie de mult timp, şi s-o exorcizeze. Cu alte cuvinte, a făcut filmul mai mult cu gândul la propriile obsesii decât la gusturile spectatorilor din cinematografe.

Trimiterile la pelicula din 1933 şi, în general, la filmele de epocă sunt vizibile la tot pasul. Jackson citează în King Kong din clasicii alb-negru ai copilăriei sale aşa cum Tarantino citează, în Kill Bill, din filmele ieftine cu arte marţiale şi din benzile desenate pulp. Povestea începe în New York, evident în 1933, în plină depresie economică. Carl Denham (Jack Black), un producător de film disperat, încearcă să scape de laţul eşecului, pe care îl simte tot mai strâns în jurul gâtului, punând la cale un plan aparent ridicol. Împreună cu asistentul său, Preston (Colin Hanks), cu actorul Bruce Baxter (Kyle Chandler) şi cu prietenul său, scenaristul Jack Driscoll (Adrien Broody), el va trece peste mări şi ţări pentru a face un film care să rupă monotonia Hollywood-ului. Primul pas îl poartă pe puntea navei căpitanului Englehorn (Thomas Kretschmann), un soi de contrabandist care trăieşte din comerţul cu animale vii. Denham o convinge pe frumoasa Ann Darrow (Naomi Watts), aflată la restrişte cu banii, să se alăture echipei, care duce lipsă de actriţa principală. Pornesc spre "Insula Craniului", care nu e trecută pe nici o hartă, iar pe vapor se înfiripă, cam brusc, o poveste de dragoste între Driscoll şi candida Ann. Până aici, a trecut deja o oră din film şi personajul îmblănit nici n-a apărut.

Acesta este marele merit al King Kong-ului semnat de Jackson: te duci la cinema să vezi un film cu o maimuţă gigantică şi te scufunzi într-un New York de poveste al anilor '30, cu muchii sociale ascuţite şi cu fine rotunjimi de atmosferă, începi să te ataşezi de personaje care ies în relief, deşi singura lor funcţie ar trebui să fie, la momentul oportun, acela de cină a gorilei. Te pierzi în peisaje superbe, ochii îţi fug peste vestigiile unor civilizaţii apuse, care amintesc de Moria sau de Lorien, din "Pământul de mijloc", şi brusc realizezi ce vrea să facă Peter Jackson în King Kong: să corecteze povestea iniţială, să aducă la viaţă personajele schematice din primul film, să pună totul într-un context complex şi autentic. Altfel spus, să arate că o istorioară cu un oraş din carton şi un monstru de plastic se poate transforma, dacă e spusă cum trebuie şi, mai ales, cu mijloacele care trebuie, într-o experienţă quasi-plauzibilă şi, în orice caz, familiară.

Printre atuurile peliculei se mai numără surprinzătoarea Naomi Wattss (o ştim din The Ring, I Heart Huckabees sau 21 Grams). Deşi rolul Ann Darrow, de actriţă blondă care canalizează, fără voia ei, libidoul unei bestii gigantice, nu pare prea complex, ea reuşeşte s-o transforme pe starleta de cabaret într-o eroină spontană, delicată şi simpatică. Când Jack vine s-o salveze din palma lui Kong, în care se cuibărise destul de comod, chipul lui Ann exprimă bucurie, jenă, surpriză şi tristeţe în acelaşi timp. Apoi, star-ul cel mai energic şi mai ataşant e King Kong însuşi, personaj creat în întregime pe calculator care egalează expresivitatea lui Gollum, din Stăpânul inelelor. De altfel, cei doi eroi animaţi au acelaşi model: chipul înţesat cu senzori al lui Andy Serkis.

Filmul are şi scăderi vizibile: în primul rând e prea lung, pierzându-şi, pe alocuri, ritmul. După ce îşi revine, insistă în mod iritant pe scene prelungite de acţiune, care amintesc de cascadoriile gratuite marca Luc Besson şi care frizează, de multe ori, ridicolul. Când exploratorii se pierd printre picioarele unei trupe de brontozauri care fug, înnebuniţi, de nişte prădători împrumutaţi din Jurassic Park, ai impresia că asişti la o comedie proastă. Însă verdictul final trebuie dat în funcţie de categoria peliculelor de acest gen: King Kong este o poveste spectaculoasă, spusă cu ingeniozitate, fără prea multe gafe şi, în orice caz, fără clişee ieftine. Rolul ei este să captiveze şi să emoţioneze publicul, ceea ce, până la urmă, reuşeşte destul de bine. Poate va bate Titanic-ul la încasări însă, în orice caz, acesta este singur criteriu care l-ar putea aşeza alături de kitsch-ul siropos al lui Cameron.