octombrie 2018
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018
Este aproape pleonastic (dacă nu chiar un truism) să subliniezi dimensiunea confesiv-demonstrativă a filmului documentar. Pentru că orice demers cinematografic (atenţie la prostia care separă filmul documentar de cel de ficţiune, zis "artistic"; trebuie evitată!) este rodul unei cunoaşteri, a selecţiei şi redării subiective a realităţi, aşa cum o vede regizorul. Până şi operele de propagandă deşănţată, cum au fost filmele naziste făcute de Leni Riefensthal, pornesc de la această premisă inevitabilă; ele exprimă poziţia autorului faţă de subiectul ales. Până şi puţin cunoscutul Reconstituirea 1, cu care Partidul îl însărcinase pe tânărul Virgil Calotescu (un film educativ, bazat pe fapte reale, "să vină poporul la club să tragă concluzia", apud Reconstituirea 2 a lui Pintilie) afirma un punct de vedere - desigur, oportunist, tezist - asumat ca sarcină trasată şi îndeplinită. Aşa încât, să nu facem confuzii şi să nu acuzăm poziţia personală, poate partizană, dar la fel de adevărată, în fond, care-l împinge pe autor să facă filmul.

Am simţit nevoia acestei introduceri "docte" după ce am văzut un excepţional film al rusului Vitaly Mansky, Putin's Witnesses din ciclu tematic "Supravieţuitor în ţara mea". E drept, autorul s-a auto-exilat în Letonia (căci s-a văzut cât de periculoasă e Anglia, pentru alţi martori ai aceluiaşi Vladimir Vladimirovici... Cine este Mansky? Un regizor care, cunoscându-l de la mijlocul anilor '90 pe actualul preşedinte rus, îi devenise nu doar colaborator, ci şi un fel de amic. Omul relata, la vremea respectivă, prima întâlnire cu (pe atunci) adjunctul primarului din Sankt Petersburg. Putin avea pe birou, ca press papier, un bust al lui Lenin, dar declara că acesta nu mai reprezintă decât un obiect prăfuit de recuzită, cu utilitate minoră şi limitată. I-auzi?!... Mai mult, cineastul a rămas bouche bée în momentul când acelaşi mărunt KGB-ist, scos la reformă capitalistă, îi propusese să facă un film despre orfanii de război ruşi / sovietici care, la începutul anilor '50, au fost adoptaţi de familii din Germania Federală - fenomen care, fără vâlvă dar absolut real, salvase mii de copii de la mizeria sovietică postbelică. Putin răspunsese simplu şi convingător neîncrederii cineastului cu privire la oportunitatea şi fezabilitatea unei asemenea tentative, cu adevărat revoluţionară: "Dacă aşa au stat lucrurile... ăsta a fost trecutul... nu e posibil să-l întoarcem. Să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem, cu tot ce a avut el bun sau rău". Acum, stând şi judecând drept: cui nu i-ar fi inspirat încredere un asemenea mod de a vedea lucrurile şi de a gândii? Aşa că, pe această bază trainică, tânărul Mansky a devenit ceva între confident / PR / receptacul... Lui îngăduindu-se, de către tot-mai-marele-beneficiar, întrebări incomode, opinii în răspăr, chiar ironii... Aşa, cam cum îngăduiau regii bufonilor simpatizaţi. Până la un punct, desigur!

Martorii lui Putin devine, în viziunea maturului şi lămuritului Mansky un fel de istorie necunoscută, dar perfect adevărată, o "cronică intimă" a parcursului străbătut de "personajul erou": cu momente de "ruşinătate" politică (ceea ce nu se dă publicităţii); cu altele - de o sinceritate crocantă (adesea şi marketizate cu dichis); cu întrebări rămase fără răspuns, dar cu atât mai edificatoare, până la urmă, prin însăşi această lipsă. Peste toate, acea privire uman-putinistă, pe sub pleoape, de jos în sus, asemeni crocodilului care îşi ascunde ferocitatea prin răbdare şi aparenta somnolenţă. Prieten drag, devenit prieten trădător? N-aş zice... (oricum, nu contează ce zic eu, ci cum percepe El). Demonstraţia lui Mansky este irefutabilă. Obsesia lui de a filma totul (oameni şi evenimente, inclusiv propria-i familie), se dovedeşte necesară şi edificatoare în evidenţierea şi înţelegerea mecanismelor ascunse, aparent insignifiante, care poziţionează Omul politic în raport cu Puterea (şi mai politică!). Filmul este absolut terifiant. Prin autenticitate; prin buna credinţă versus reaua credinţă; prin luciditatea care temperează (dar nu anulează) emoţiile: indignare, spaimă, revoltă, sentimentul că a fost, şi el, un fel de complice la ascensiunea acestui (totuşi fermecător, în felul lui) Arturo Ui - asta că tot a lucrat Putin în Germania de Est, la umbra lui Brecht şi penumbra - strecurată ilicit peste Zidul Berlinului - a lui Faust.

Cum de mai trăieşte, după aceste mărturii, Vitaly Manski? Unii ar putea crede că nu i-a venit, încă, rândul. Sau că GRU / FSB or avea de "rezolvat", prioritar, ţinte mai periculoase. Că şi "Ţarul" ar putea avea slăbiciuni (aşa cum Stalin i-a ocrotit viaţa, nu şi opera lui Bulgakov). Ori că "pedepsirea" regizorului ar face din acest film un super-bestseller mondial... Poate... Dar mai cred că aici mai este un aspect deloc de neglijat: excelent profesionist, ex-amicul devenit inamic nu acuză, ci relevă. Se prea poate (şi m-ar bucura să fie aşa), ca Vladimir Vladimirovici să aprecieze asta. Nici nu ar fi mare lucru, la cât cinism dovedeşte, de peste 20 de ani...

Fiind înscris doar în Competiţia est-europeană, înclin să cred că Putin's Witnesses nu va da bătăi deliberative de cap juriului.


Concursul dedicat filmului românesc ne-a regalat, ieri, cu un delicios Nuntă pe dos. Cu minuţie şi cu umor, regizorul Mihai Andrei Leaha urmăreşte o ceremonie hazoasă, trăznită, grotesc-caraghioasă, ce se desfăşoară anual, de Lăsata secului, în satul bănăţean Bănia: "Nunta Cornilor" îi are ca protagonişti doar pe bărbaţii din localitate, jumătate din ei evoluând, fireşte, în travesti. Nu mai ai nevoie de nici un qui pro quo, toată comunitatea iese la drumul mare, însoţind straniul alai - chipurile nupţial - în parcursul lui de toată năzbâtia. Darul tradiţional se compune din răvaşe (anonime!) ale comunităţii, ceva în genul epitafurilor de la Săpânţa, doar că... mai orale şi mai uşor de asumat, eventual şi corectat năravurile; un alt fel de "să nu zici că nu ţi-am spus... chiar în gura are şi în văzul lumii". Sărbătoarea este unică şi - nu doar din acest motiv - originală. Dincolo de caracterul inedit, am reţinut ghiduşia vectorului real educativ: nu mai ai nevoie de nici o coaliţie sau referendum ca să realizezi (iar copiii sunt primii apţi de aşa ceva) cât de ridicolă este familia alcătuită din soţi de acelaşi sex. Aşa că... lăsaţi copiii să vină la Bănia bănăţeană, să râdă şi să povestească şi la alţii...

În secţiunea tematică "Eu şi originea / religia mea", Monica Lăzurean-Gorgan şi Andrei Gorgan au făcut deliciul unei săli pline, prin excelentul lor film Dacii liberi. Avem de-a face cu o radiografie corozivă, devastatoare prin ridicol, a fenomenului de exaltare naţionalist-patriotică de tip "noi suntem buricul pământului". Purtătorii acestor aberaţii, deopotrivă jalnice şi fantasmagorice, se exhibă în faţa aparatului de filmat fără noimă, fără cultură, dar şi fără ruşine, perorând cu tupeu şi imbecilitate patologică refrenele specifice exaltărilor de tip ceauşist / vadimist / funarist: Dacia care se întindea pe tot pământul (ba chiar şi pe alte planete!) ca şi tot aurul din lume, care doar de aici provine; asta înainte de a fi invadată de nemernicii de romani, care (apud Funar-dacologul) se trag direct din gali, iar galii... de unde le vine lor numele? Păi, de la Galaţi, dacă nu ştiaţi. Acum, că ştiţi... Hohotele de râs au scuturat asistenţa - nu cea de la Congresul Dacilor liberi, ci cealaltă, din Sala Astra. Durerea constă în faptul că molima aceasta (specifică culturilor marginale, cu identităţi incerte şi veşnic complexate) bântuie prin spaţiul public, înlocuind prin ignoranţă zgomotoasă şi ineptă, fudulă şi fanatic-devastatoare de tipul bubulior lui Coruţ, o realitate istorică a cărei cunoaştere îi stă la îndemână oricărui om normal la cap. Vai de capul lor...


Despre Monyo + Baba nu se pot spune prea multe. Într-o plictiseală evidentă a din ce în ce mai puţinilor spectatori din sală, Ibola Simo (româncă de naţionalitate maghiară) încercă să acrediteze, cred că prieteneşte, un cuplu de muzicieni tineri (de asemenea maghiari) care nu prea găsesc succesul sperat în Ungaria. 52 de minute de parcurs fastidios al filmului conţin, totuşi, o anumită calitate: acesta ar fi putut începe de la orice secvenţă şi s-ar fi putut termina aşijderea. Fără regrete. Eventual, doar cu o oarecare uşurare.


Hugo (realizat de Wojciech Klimala) vine din Polonia, în conexiune cu Spania şi China. Personajul din titlu este un băieţel de 4-5 ani crescut, ca vai de lume, de bunic. Mama i-a murit în Spania iar tatăl chinez este tot acolo, doar că la puşcărie. Dificultăţile materiale îl copleşesc pe bătrân, relaţia sentimentală cu nepotul fiind impresionantă. Sărăcia, dezrădăcinarea, dezorientarea... timpuri noi, dar nu chaplin-iene; deşi... Cenuşiul unor existenţe nefericite, fără speranţă, este extrem de autentic. Primejdia ca statul polonez sau părintele chinez eliberat să-i ia copilul măreşte suferinţa şi scurtează viaţa bătrânului. Ducând documentarea cazului real până la capăt, din post-generic aflăm că lucrurile chiar aşa au stat. Doamne, unde eşti, Doamne?...


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus