Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Te fac un eastern? - Astra Film Festival, 2018


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce înseamnă o comunitate evoluată, multiplu şi serios conectată (nu că afară-i vopsit gardul...) la tot ceea ce înseamnă dimensiune şi eveniment cultural! Cu aproape 30 de ani în urmă, Sibiul intra în atenţia presei internaţionale mai curând ca un habitus în curs de rroman-izare - deşi, pe atunci, încă se mai putea vorbi despre ţigăneală în stare (im)pură. Un documentar de televiziune se intitula, hâtru şi incorect politic, Nu tot ce zboară e... lebădă, aducând în prim-plan ceva capete încoronate: Regele internaţional Cioabă, Împăratul (şi mai internaţional) Iulian şi Guvernatorul (tot) internaţional al ţiganilor, Mihai Ilie. Veri, cuscri, rivali... mă rog... a timpului aripă, nu? Noroc că, din caraghioasa ierarhie încoronată a ieşit, totuşi, ceva nesperat de bun pentru Sibiu şi sibieni: rromii ăştia au fost puşi sub o civilizată şi benefică ascultare de Bulibaşa regală; iar asta se simte pe străzi. Şi se simte bine. Ulterior, acelaşi Sibiu a dobândit o fericită şi masivă amprentă universitară. Apoi, s-au mai întors din saşii plecaţi... Capitală culturală europeană 2007... Turişti din toată lumea, din ce în ce mai mulţi şi mai culţi. În acest octombrie 2018 de poveste, peisajul urban este animat zilnic de zeci de grupuri ghidate, urmărind cu atenţie explicaţiile de ordin istoric, geografic, sociologic, fotografiind de zor şi cu spor tot ce e-n jur. Şi sunt multe de văzut, de înţeles, de admirat. Ei bine... (chiar foarte bine!), mulţi dintre aceştia urmăresc interesaţi afişajul festivalului, îşi cumpără bilete, intră în săli, văd şi participă la discuţii... Într-un cuvânt: splendid.

Opţiunea mea de a urmări în special filmele provenite din spaţiul est-european şi-a confirmat, şi ieri, justeţea. Fie şi parţial.... Căci un film cehesc intitulat The White World According to Daliborek / Lumea albilor după Daliborek vrea să arate mult (prea mult), să convingă cu orice preţ şi să demaşte total imbecilitatea agresivă, ignorantă, pe alocuri chiar decerebrată, a adunăturilor gregare ce se înghesuie şi animă mişcările naţionalist-revendicative de extremă dreaptă. Neonazismul, capetele rase pe dinafară şi seci pe dinăuntru, turbarea frustrată şi neputincioasă clocotesc în filmul regizorului ceh Vít Klusák. Toate ar fi bune şi frumoase (de fapt, rele şi urâte) dacă ar face-o cu măsură şi cu un necesar simţ al realităţii... ceea ce nu prea e cazul. O epică expandată în zeci, chiar sute de secvenţe, una mai repetitivă ca alta oferă senzaţia de prea-prea. Tezismul manifest pare a se lua la trântă - prin mijloace nu foarte adecvate, după gustul meu - cu deversările de temperament, de ură interetnică şi de incultură feroce. Iar asta nu face demersul cu nimic mai atrăgător; chiar dimpotrivă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, construcţia evenimenţială şi jocul personajelor par, mai curând, unele desprinse din teritoriul controversat al docu-dramelor cu care ne tot omoară televiziunile. Scenele par îndelung (da neîndemânatic) repetate. Lipsa de autenticitate a lor surprinde (pe mine m-a chiar iritat), deplasând filmul în zona unei propagande groase, dar sterile. Parcă ar fi făcut pentru mintea protagoniştilor... Capitol la care e limpede că nici unul nu excelează. Aşa că... Cui prodest?


Cam pe aceeaşi felie de viaţă se situează şi filmul sârbesc Taurunum Boy / Băieţi de cartier, realizat de Jelena Mkcsimovic şi Dusan Gubrin. Avem de-a face cu lumea adolescenţilor dezorientaţi, a ne-isprăviţilor ce se cred machos predestinaţi să reînvie gloria naţiunii lor. Evident că parcursul lor, spre acest mega (sau super) ideal nu poate ocoli stadionul, cârciuma, colţul străzii. Şcoala? A se slăbi; ei le ştiu pe toate şi chiar ceva în plus. Plini de sine şi de ifose, puştii ăştia parcă nu de mult înţărcaţi, dar cu fobia instruirii, a culturii şi, mai ales, a valorilor venite dinspre Occident, desfid orice apel părintesc spre o minimă normalitate educaţională. Telefonul ţine loc şi de carte şi de icoană; totul e virtual (dar nu virtuos). Cu privirea şi simţirea orientate spre nicăieri, ei par sortiţi unei dizolvări lente, dar certe. Spre deosebire de filmul ceh, cei doi regizori sârbi nu au intenţionat nici să spună, nici să facă totul. De acea, realizarea lor trece cu brio cele 50 minute de proiecţie, chiar dacă lentoarea nu conferă neapărat profunzime; uneori chiar dimpotrivă.


Megaphone / Portavocea este o coproducţie germano-română, făcută de un colectiv regizoral alcătuit din Ruxandra Gubernat, Henry Rammelt şi Marcel Schreiter. Un remember, patetic şi entuziast, al mişcărilor de protest din iarna lui 2017 care păreau - la vremea respectivă - să recupereze t(e)renul pierdut la Revoluţia de acum 29 de ani. Filmat cu profesionalism şi cu suflet, clamând şi reclamând spiritul unei noi generaţii, Portavocea speră în renaşterea conştiinţei politice româneşti. N-ar fi deloc rău, dar... E drept, cinematograful are o colosală forţă de convingere (de aceea Lenin dăduse Prikazul nr. 1 de naţionalizare a industriei filmului), cu care, însă televiziunile murdare şi unele reţele de socializare au ajuns să concureze de la egal la inegal.


Acelaşi Far East, fabulos în istoria trăită de milioanele de oameni peste care a căzut năpasta comunistă, se relevă azi, tulburător şi dezesperant, într-un film deopotrivă înduioşător şi înnebunitor: Liefde is Aardappelen / Love is Potatoes / Dragostea înseamnă cartofi. Este o incizie dureroasă, dar îngrozitor de necesară în vieţile unor oameni de undeva, din fundul Rusiei, condamnaţi să trăiască vremurile şi tragediile aduse şi impuse, alături de electrificarea parţială, de blestemata Putere Sovietică. Realizatoarea este... o olandeză: Aliona van der Horst. Mama ei - acum moartă - a scăpat din iadul sovietic măritându-se, în anii 50, cu un cetăţean olandez. Acum, Aliona este obligată să revină în Rusia pentru formalităţile legate de o iluzorie succesiune de bunuri: partea ei legală este de fix 6 mp dintr-o casă veche, părăginită de stă să cadă. Totuşi, adevărata moştenire se relevă, dureros până la absurd, din mărturiile mătuşilor supravieţuitoare, din atitudinea rău-voitoare, obtuză şi la fel de absurdă faţă de ea, "trădătoarea", a verilor şi nepoţilor. Dezgropând frânturi din dramele care au bântuit existenţa rudelor sale, pierdute pe veci în supuşenia seculară rusească, fiica pare a afla răspunsul la întrebarea care o măcina chinuitor: de ce anume fugea, fără să explice, dar şi fără să recunoască, mama ei, acum dispărută? Camera de filmat, strecurată undeva, printre miile de boarfe şi de gioarse ale trecutului sărac, la limita suportabilităţii şi a demnităţii umane (ba, uneori şi dincolo de acesta), înregistrează cu fidelitate amintirile bătrânelor mătuşi; amintiri cumplite, dar asumate firesc, cu credinţă, îngăduinţă şi smerenie - nu faţă de Dumnezeul pierdut (adică suspendat politic şi sovietic) ci faţă de... Măria Sa Statul comunist, acceptat şi slăvit, cu toate blestemăţiile lui. Timp de 90 minute, de la prima până la ultima secvenţă, totul vibrează a jale şi neputinţă; relatările sunt fireşti, de un autentic înfiorător prin tot ceea ce a fost şi - mai grav - prin împăcarea cu statutul de victimă. Pe de altă parte, oripilarea ta, ca spectator, este totală. Atunci când s-a aprins lumina, am constatat, în rândul celor care au umplut sala, o adâncă tristeţe. Compasiune? Puţin spus... (cu diacriticele necesare!!). Mai curând o imensă ruşine că asemenea lucruri s-au putut întâmpla. O durere pe cât de inutilă, pe atât de omenească, în raport cu memoria celor dispăruţi sub o asemenea opresiune, atunci când câţiva cartofi (unii putreziţi, adunaţi ilicit de pe câmpurile colhozurilor) însemnau suprema dovadă de dragoste pentru copiii flămânzi. Ba nu.... Adevărata dovadă. Supremă devenea atunci când mamele sovietice (văduve de pe urma războiului sau a KGB-ului), disperate că nu mai pot avea nici acest gen de hrană, alegeau să se spânzure, pentru ca pruncii lor să fie luaţi de stat şi hrăniţi la orfelinat.





 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Peste 70.000 de participanţi la Astra Film Festival, 2018 - un nou record, Comunicat de presă
 Deciziile juriului - Astra Film Festival, Sibiu 2018, Bogdan Burileanu
 Premiile Astra Film Festival 2018: Filmul american I Am Another You câştigă Cel mai bun Film Internaţional, Comunicat de presă
 Peisaj Cinecit(t)adin - Astra Film Festival, 2018, Bogdan Burileanu
 Zile pline. Săli pline. Filme valoroase - Astra Film Festival, 2018, Bogdan Burileanu
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer