Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Peisaj Cinecit(t)adin - Astra Film Festival, 2018


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Simt nevoia să revin la ideea participări publicului sibian - prezenţă constantă, amplă, consistentă care îmbogăţeşte şi validează evenimentul la nivel de top european. Nu ştiu, la ora asta, câte bilete se vor fi vândut per ansamblul manifestărilor, dar măcar am privilegiul de a observa, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, târziu, afluenţa grupurilor de spectatori spre sălile foarte bine amplasate ale Festivalului, alcătuind un nucleu Cinecitadin (lipseşte deliberat cratima corect gramaticală; cunoscătorii ştiu de ce...). Unul divers, dar congruent şi de-a dreptul mobilizator: având la dispoziţie săli atât de apropiate, cum să nu profiţi spre a vedea sau revedea ce te trage inima? Un afişaj limpede, amplasat în zonele strategice, te ţine la curent cu oferta bogată, destul de bine structurată spre a răspunde preferinţelor şi cerinţelor. Aşa încât, observ oameni de toate vârstele care se opresc în faţa punctelor de informare... îşi notează... apoi o pornesc spre următoarea ţintă. Aici, la întretăierea drumurilor cinematografice din centrul Sibiului, pulsează viu, energic, inima Astra-lă a Festivalului. Dar poate cea mai frumoasă revelaţie, din acest punct de vedere, o reprezintă rândurile de copii care, zi de zi, se îndreaptă spre sfera Domului, pătrund, văd, trăiesc incandescent şi se bucură entuziast descoperind, pe cupola magică, minunăţiile (până atunci necunoscute ale) vieţii din univers, aşa cum le sunt transmise de filmele documentare destinate vârstei.

Este îmbucurător faptul că o asemenea investiţie de energie culturală se împlineşte în parametrii scontaţi - nu doar sub aspect cantitativ, dar şi calitativ. La urma urmei, după o selecţie laborioasă, printre aproape 3.000 de filme ofertate din toate colţurile lumii şi după coagularea eficientă a eforturilor şi aporturilor (organizatorice şi financiare) susţinute de contribuţia celor aproape 50 de parteneri, sponsori şi alţi colaboratori, realitatea dovedeşte că organismul festivalier funcţionează în parametri de onorabilă normalitate, pe alocuri chiar cu accente de excelenţă. Este o constatare personală, care ţine locul cuvenitelor felicitări.

Filmele pe care eu am apucat să le văd abia ieri (19 octombrie 2018) mi-au relevat şi inevitabila dimensiune populară a documentarului. La concurenţă cu reţelele de televiziune (de youtube.... ce să mai vorbim?) trebuie să admitem că, uneori, acest gen face şi paşi... să le spunem diferiţi, dacă tot e diversitatea o problemă la (dez)ordinea zilei. Aşa se explică dimensiunea (im)pur comercială, împingând ineditul spre exotic, cu excrescenţe de senzaţional şi chiar incredibil. O anumită curiozitate populară prizează cu savoare "nemaivăzutul şi nemaiauzitul", bulucindu-se spre ecranul transmiţător de aşa ceva la fel cum o făcea, acum o sută de ani, la circ. În zilele noastre, omul care înghiţea flăcări este înlocuit de cel care îşi mănâncă (cu drag şi dor) iubita omorâtă din gelozie. Este cazul unui japonez care, după ce a comis-o, s-a ales cu puţină puşcărie iar apoi cu multă faimă jos-mediatică. Aşa stând lucrurile, nişte documentarişti cu simţul gustos şi mustos al realităţii (francezii Lucien Castaing-Taylor şi Verena Paravel) au făcut Caniba. Adică 90 de minute (nici măcar unul-două să le fi dat vântul jos) îl prezintă pe "erou" în exerciţiul autocritic al auto-demonizării. Terifiant, straniu.... Mă opresc aici cu adjectivele, nu care cumva să calc în străchini. Au făcut-o alţii înaintea mea. Personal, nu cred că festivalul ar fi avut prea mult de suferit dacă rata aşa o grozăvie, dar...


O altă incursiune zgomotoasă, bogat colorată şi gâlgâind de exotism nemaivăzut vine tocmai din Africa: o aduce, cu trenul, olandezul Jeroen van Velzen, autorul lungmetrajului intitulat Tanzania Tranzit. Desigur, să vezi în 75 de minute toate întâmplările şi păţaniile prin care trec onor călătorii băştinaşi ai unui tren de cursă lungă, rablagit dar care încă mişcă (în cam toate direcţiile), poate fi amuzant, pe alocuri chiar instructiv. După gustul meu, meritul principal al demersului olandezo-african este acela că satisface curiozităţi geografice, culturale şi antropologice, fără să te oblige să mai baţi drumul până acolo. Pentru cei curioşi, poate prinde bine. Pentru restul - trecem la categoria "suportabil".


În aceeaşi categorie a "nemaivăzutului" se înscrie şi Call Him President / El e Preşedintele (Marie Ema Paoli, UK).Timp de o lungă jumătate de oră, realizatoarea încercă să îl înţeleagă, sau măcar să ni-l facă simpatic pe un aiurit de ceh care a înfiinţat o... ţară. A găsit-o pe 7 kmp de mlaştină (un teritoriu pe malul Dunării, aflat deocamdată în litigii postbelice sârbo-croate) şi a botezat-o "Libertaria", are 15 cetăţeni, un drapel scornit de năstruşnicul fondator şi promite a fi un paradis terestru: statal, fiscal, moral, etc. Individul nu arată a fi chiar nebun, nici măcar cine ştie ce original. I-a luat-o altul înainte. Cu 20 de ani în urmă, un reportaj publicat în România liberă aducea în atenţia publicului pe un fel de pre(a)mergător al acestui "president". Doar că românul nostru era din Crângaşi şi înfiinţase Regatul românesc al Somaliei de Nord. Proiectul lui era mai temeinic-nebunesc articulat (strategii, decrete, alianţe externe, relaţiile cu Metropola) şi măcar mai cu umor. Pe acel "rege" nu s-a găsit nimeni să-l filmeze, dar pe cehul ăsta - da. Alte vremuri. Fiecare cu norocul, cu republica sau cu regatul lui. Mare-i grădina lui Dumnezeu... şi s-a mai rupt şi gardul.

Atracţia exercitată asupra unui public, parcă mai numeros ca niciodată, de Nunta anului (Josef Ban, România) pare să se fi datorat nu atât subiectului sau calităţii filmului, cât discuţiei post-proiecţie, avându-i ca protagonişti pe Cristian Tudor Popescu şi Emil Hurezeanu: de ce fug românii la muncă, în străinătate, şi de ce, întorşi acasă odată pe an, cei tineri îşi fac repejor şi fastuos casă şi nuntă? De-aia. Pentru că mai speră (sau disperă?) să revină acasă. Concluzia? Trece şi asta. Altele nu mai trec, din cât se vede... dar nu pe film, ci pe televizor. Vai de capul şi de ţara asta (încă a) noastră...




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Peste 70.000 de participanţi la Astra Film Festival, 2018 - un nou record, Comunicat de presă
 Deciziile juriului - Astra Film Festival, Sibiu 2018, Bogdan Burileanu
 Premiile Astra Film Festival 2018: Filmul american I Am Another You câştigă Cel mai bun Film Internaţional, Comunicat de presă
 Zile pline. Săli pline. Filme valoroase - Astra Film Festival, 2018, Bogdan Burileanu
 Te fac un eastern? - Astra Film Festival, 2018, Bogdan Burileanu
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2018


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer